miercuri, 19 martie 2008

face to face....fragmente..

video
FATA IN FATA...cu Maia Morgestern, Serban Ionescu, Mircea Diaconu, Magda Catone, Horatiu Malaele....un subiect dificil si nefacil.....bine primit la Cottbus, Alexandria, Montreal, Sarajevo, Kiev.
A mers bine pe TVR, B1. Reactii interesante in media...

3 comentarii:

Anonim spunea...

Film



CRITICĂ DE FILM






Marius Theodor Barna – Faţă în faţă



Celei de a cincea generaţii de regizori români, generaţia anilor ’90, i se mai adaugă un debutant, Marius Theodor Barna (născut în Oradea, 7 septembrie 1960). În localitatea natală a urmat cursurile elementare (Liceul Pedagogic, 1967–1971) şi liceale (Liceul “Emanoil Gojdu”, 1972–1979), după care a absolvit Facultatea de Mecanică (1980–1985), în cadrul Institutului Politehnic Timişoara şi, în fine, Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, secţia Film-TV (1990–1995), clasa Stere Gulea şi Laurenţiu Damian. Prozator, publicând în “Zig-Zag” şi “Familia”, autor de scenarii, a fost asistent de regie la mai multe filme artistice de lung-metraj, producător scenarist de spoturi publicitare şi video-clipuri, regizor de emisiuni TV şi teatru radiofonic, iar între 1999 şi 2000 a fost profesor asociat la Şcoala Superioară de Jurnalism din Bucureşti, ţinând cursul de comunicaţii audio-vizuale. A realizat până în prezent următoarele filme: Viaţa nesigură, dar eroică (1994), Colonia penitenciară, 1990 (premiul juriului, Costineşti, 1991) şi Mail Life, 1995, cu trei premii internaţionale, film achiziţionat de Canal+ France, toate trei scurtmetraje pe 16 mm, în alb-negru. Realizează, totodată, filmele de ficţiune de lungmetraj Faţă în faţă (1998) şi Război în bucătărie (2001), iniţial gândit de Stere Gulea pentru televiziune, apoi filmul Sindromul Timişoara. Manipularea (2004), o formulă hibridă, un amestec arbitrar de document şi ficţiune. A fost distins cu mai multe premii la Festivalul Naţional de la Costineşti şi la festivalurile internaţionale de la Edinburgh, Montreal şi Sankt Petersburg. Este autorul volumului de teatru Erotica 2000 şi al serialului radiofonic Piaţa rotundă, 1996–1997, realizat de BBC, Marea Britanie, cu un premiu internaţional.

Filmul Faţă în faţă, o producţie Rofilm şi Fundaţia Artis, un film-manifest, un film de conştiinţă, terminat în octombrie 1998, cu spectacol de gală la Cinematograful Scala, în Bucureşti, în ziua de 29 ianuarie 1999, se construieşte din interior ca un amplu reportaj, ca un “dosar de existenţe”, cum ar spune Camil Petrescu. Iniţial, obiectivul surprinde, în primele ore ale dimineţii, o cochetă vilişoară cu un etaj, într-o zonă aerisită din Bucureşti, apoi câteva aspecte din interior, oprindu-se pe un cuplu conjugal aflat chiar în momentele trezirii. Cu acele banale drăgălăşenii matinale ale oricărei soţii bine dispuse (“Cine este iubitul meu?… Grasul!… Grasul!…”), însoţite şi de blânde mângâieri, pe cap, pe gât, pe obraz, filmul promite a fi o lejeră, o amuzantă incursiune în viaţa intimă a unei familii, Victor şi Ioana Petroni, el – redactor-şef al cotidianului “Opinia Bucureştilor”, ea – poetă, aflăm mai târziu. Şi deodată, la radio şi la televiziune, asemenea vocii tunătoare a destinului implacabil, vocea crainicului: “Cazul zilei de la «Vocea Bucureştilor» anunţă pe prima pagină… dosarul de securitate al lui Victor Petroni, soţul cunoscutei disidente Ioana Petroni… a fost colaborator al Securităţii de peste 20 de ani…”. Dintr-o dată, cu brutalitate, suntem obligaţi să ne confruntăm în anii aceştia, acum, după evenimentele din decembrie 1989, aici, în România, cu unul dintre cele mai incomode şi mai dureroase aspecte ale vieţii noastre private şi publice, acela al informatorilor, al dosarelor de Securitate, devenite, pe bună dreptate, o obsesie naţională, obstacolul cel mai greu de trecut pentru atât de necesara noastră purificare morală, fără de care este imposibil să ne gândim la începutul păşirii pe un drum al speranţelor, pe o cale a salvării, a regăsirii identităţii. Folosindu-se de regula celor trei unităţi – de loc, de timp şi de acţiune – a poeticii aristotelice, printr-o întrepătrundere de planuri (domiciliul soţilor Petroni, din Bucureşti, strada Luminoasă nr. 10, escapada lor nocturnă în oraş, emisiunile în direct de la “Bucureşti 8”, “Teleplus”, redacţia cotidianului “Opinia Bucureştilor”, satul Pietrari, străzile capitalei), regizorul reuşeşte o maximă esenţializare, o tensiune încordată, un ritm dinamic. Senzaţia este de continuă transmisiune “în direct”. Orice graniţă între viaţa privată şi viaţa publică este pulverizată. Totul este supus auzului şi văzului tuturor. Sugestia, şi cu acele câteva inserturi de film documentar, este de spaţiu închis, de instanţă judecătorească, de agora, însă banalizate. Este investigat un caz, real, dar şi toate celelalte, posibile, identice sau similare. Prin urmare, sunt implicate aici grupuri de indivizi, instituţii şi, în consecinţă, întreaga colectivitate, întregul sistem social-politic. Sunt implicate sentimentele şi ideile noastre, preocupările şi apucăturile noastre, simpatiile şi aversiunile, slăbiciunile şi păcatele noastre, emoţiile, comportamentele, relaţiile, reacţiile şi atitudinile noastre, mentalităţile noastre, memoria şi conştiinţa noastră. De aceea filmul sugerează o vastă călătorie interioară, o coborâre în infernul nostru moral, spiritual. Şi toate acestea se reduc la alte planuri, substanţa acestui film, documentar, dar şi epopee, reportaj, dar şi frescă, prin sensuri şi semnificaţii, prin cuplul esenţă (ceea ce este) / aparenţă (ceea ce se vrea a fi). Astfel, filmul ni se relevă ca un traiect existenţial sinusoidal al unor stări când complementare, când contradictorii, când antinomice. De la revoltă la împăcare, de la silă la simpatie, de la demnitate trucată la ticăloşie, de la iubire şi prietenie mimate la cârdăşie şi complicitate, de la nobleţe mistificată la abjecţie, de la onorabilitate jucată la “asta e”. Şi aceste stări ni se relevă de la nuanţe, uneori abia perceptibile, la îngroşări ţipătoare, stridente, în gesturi, în priviri, în comportamente, în reacţii, în replici. De la “E necesar să-mi explici… Spune-mi adevărul… Le-ai spus ce gândesc, ce vreau să scriu… Mi-e silă… Divorţez… Îmi vine să vomit… Tu eşti faţa cea mai urâtă a răului… Morţii tăi sunt vii… Cadavrele tale circulă pe străzi. Murdăria e vie”, la “hai, hai să-ţi bei cafeaua… Respiră… te simţi bine?… Hai, dragul meu, linişteşte-te… Iubitule! Iubitule! Ticălosule!… Hai să te pup… Nu te condamn… Să ieşim… Să dansăm… Ai grijă. Dă-te jos, că ai lumbago… Să-i înjuri când pe unii, când pe alţii… Aş vrea să vă spun că… soţul meu a avut acordul meu… am fost întotdeauna la curent cu activitatea soţului meu…” (Ioana); de la “m-au ameninţat… că voi fi nimeni… ştiau tot… Iartă-mă, Doamne. N-am intrat în biserică cu anii, cu lunile… Nu ne-am mărturisit nici eu, nici Ioana… Ştii cât sunt de slab şi de nevolnic… Nu pot să spun cât teatru am jucat… Eram un limbric… îmi dădeau şi bani…”, la “Bei ţuică?… Bine-ai venit… Important e mărarul şi schindu… poţi să pui şi ketchup…” (Victor).

Un moment, printre multe altele, este cheie în acest film: Victor, în zori, întorcându-se din nocturna incursiune spre casă, trece, filmat din spate, pe sub statuia lui I.L. Caragiale, în profil. Eternul nostru martor, eternul nostru acuzator public, eternul nostru judecător, în văzul tuturor. Şi două replici, printre multe altele, sunt încă o cheie a acestui incomod film: “Ce isteţ eşti tu!” (Ioana); “Sunt şmecher!” (Victor). Aparent hazosul, aparent simpaticul “Pupat Piaţa Independenţei”, atât de tradiţional, iată-l, din nou, sub o nuanţată formulare: “Pupat Piaţa Revoluţiei”. Dar să facem distincţia între tradiţionalele dispute politice, în ton de carnaval, şi recenta farsă macabră, lugubră, deşi numitorul lor comun este băşcălia.

Monumentală este prezenţa lui Mircea Diaconu. Profesorul Daniel, “turnat” de Victor, poate, colegul lui de bancă (“Toată grupa ştia că vrea să rămână în America”), este un personaj simbolic. Simbolul ratării unui tânăr de excepţie, a unei întregi generaţii, posibil, a unui întreg neam. Sunt aparente unele ezitări actoriceşti – ale Maiei Morgenstern (Ioana) şi ale lui Şerban Ionescu (Victor). Ezitările lor sunt ezitările personajelor, care nu mai pot fi ceea ce voiau şi păreau să fie.

Fluent, dezinvolt, dar şi precis, în succesiunea, revenirea, întrepătrunderea şi simultaneitatea nu doar a planurilor, dar şi a limbajelor – cinematografic, de televiziune şi video –, filmul pendulează spontan între concret şi abstract, între fizic şi metafizic. Căci pornind de la un caz real sau posibil, filmul se conturează, prin deschidere, într-o metaforă a infidelităţii, a trădării, a minciunii, a laşităţii, a unei complicităţi generalizate. Faţă în faţă este un film despre vină şi responsabilitate, despre necesitatea vitală a aflării şi acceptării adevărului, oricât de crud ar fi acesta (“doar adevărul ne va face liberi”).



Mircea Dumitrescu


Introduceţi termenii de căutare Trimiteţi formularul de căutare

Web mirceadumitrescu.trei.ro
Trafic.ro - clasamente si statistici pentru site-urile romanesti

Anonim spunea...

american cinema foundation
home





resource
freedom film festival











american cinema foundation




Face to Face ( Fata in Fata)
Romania (1998)


About the film
This sharp satire on intrusive TV reporting takes place against the true-life background of eastern European families torn apart by revelations of collaboration with the secret police. One morning, famous poet and political dissident Iona Petroni is confronted with the news that her husband Victor was an informer for the Securitate. The case becomes a national sensation, turning the wronged Ioana and the betraying Victor’s lives into a cross between "Ed TV" and "Who’s Afraid of Virginia Woolf." While the rest of Romania seems to be weighing in with its opinions, the couple struggles to hold a marriage together and understand how the endless pressures of life in a dictatorship eventually corrupted them. A black comedy made out of the cruel truths of a society based on distrust.

Director's filmography
Marius Theodor Barna, (b. 1960). In 1995 graduated from the Institute for Theatre and Motion Picture Arts in Film and TV Direction. He is also a prolific and acclaimed writer. His films include Mail-Life-13’ (1995, short), War In The Kitchen (Razboi In Bucatarie, 1998), and Face To Face (Fata in Fata, 1998)









90 min., color, 35mm
Romanian with English subtitles

Director: Marius Th. Barna
Screenplay: Barna
Dir. of photography: Alex Solomon
Sound: Cristian Tarnovetki, Dumitru Fleancu
Music: Petru Margineanu
Editor: Melania Oproiu
Production: ARTIS/ONC, National Film Office
Cast: Maia Morgenstern, Serban Ionescu, Serban Pavlu, Mircea Diaconu, Magda Catone, Adrian Titieni
Contact: National Film Office
4-6 Dem Dobrescu Str.
Bucharest 1, Romania
vox: 40.l.310430l
fax: 40.1.3100672

THE HOLLOWAY FILE
Database of Russian and Ex-Soviet Union directors

FREEDOM FILM FESTIVAL POSTER

Home | About us | Contact us

Copyright 2007 The American Cinema Foundation.

diana grigoriu spunea...

FILMUL ROMANESC SI CENZURA IN PERIOADA COMUNISTA

Aşezarea cinematografiei româneşti sub vremuri începuse imediat după încheierea celui de al doilea război mondial, cînd comuniştii au "cîştigat" alegerile din 1945, prin trucarea rezultatelor. În luna august a anului 1945, la Bucureşti a avut loc congresul de constituire a Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti. La lucrări, cei prezenţi au fost salutaţi de ministrul Informaţiilor, prof. Petre Constantinescu Iaşi, care li s a adresat astfel: "... breslaşi ai condeiului, făuritori ai opiniei publice, ingineri ai sufletului, după minunata definiţie a lui Stalin", iar primul ministru Petru Groza i a numit "proletariatul muncii cerebrale"!
În zilele de 28-29 ianuarie 1954, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a fost organizată o consfătuire cu vicepreşedinţii Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare, cu secretarii Comitetelor Regionale de Partid şi cu şefii Secţiunilor culturale regionale. Lucrările au fost conduse de Iosif Chişinevschi, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, din prezidiu făcând parte Leonte Răutu, şeful Secţiei de literatură şi artă de la Comitetul Central al P.M.R., Constanţa Crăciun, ministrul Culturii. Scopul consfătuirii era “analiza modului în care se realiza lichidarea rămăşiţelor întunecoase ale regimului burghezo-mosieresc, a ridicării conştiinţei cetăţeneşti, a culturii maselor largi populare de la oraşe şi sate la culturile cele mai înalte". Printre realizările culturale ale regimului de democraţie populară este amintită şi cinematografia.
Iosif Chişinevschi: “În ultimii ani, statul nostru a dat unele filme, bucuria naţională a poporului nostru. România nu a avut niciodată o tradiţie, nu a avut nici un fel de bază materială, pentru filme şi plini de mânie ne putem aminti de vremea când mai împărţeam puterea cu burghezia, când ministrul Finanţelor din acel timp, liberalul, spunea “ce aveţi nevoie de bani pentru filme, pentru ce este nevoie de filme, doar sunt destule filme americane” Bineînţeles, că aceasta nu a depins de el, a depins de popor şi când i-am gonit şi ne-am creat şi în aceasta privinţă o baza proprie materială şi artistică pentru a putea produce filme, astăzi ne putem bucura ca avem astfel de filme ca Nepoţii gornistului, Ciulinii Bărăganului.”
Nicolae Ceauşescu era un pasionat de filme, la fel ca Hitler şi Stalin. Şi la fel ca şi ceilalţi doi dictatori şi-a dat seama că cinematografia poate fi o armă de propagandă politică în mîinile Puterii. Numai că lui Ceauşescu nu-i plăceau toate filmele făcute de cineaştii români şi în 1971, când a văzut filmul “Reconstituirea” (regia: Lucian Pintilie), s-a înfuriat atat de tare, încât a strigat “un film care denaturează realitatea noastră socialistă şi clasa muncitoare”. În consecinţă, filmul a fost “arestat” şi condamnat la 19 ani de detenţie în Fondul “Strict Secret” al Arhivei Naţionale de Filme, până în 1990, cand a putut vedea lumina ecranului.
În 1971, Ceauşescu a organizat ceea ce s-a numit "o minirevoluţie culturală" prin care regimul totalitar îşi înăspreşte politica în spaţiul culturii. Celebrele “teze din iulie” au însemnat revenirea la practicile sistemului neostalinist: s-a organizat instituţia cenzurii. Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, a impus caselor de producţie film o tematică foarte precisă cu subiectele despre care trebuiau făcute filme:
* Eroul comunist, omul de tip nou, personaj al filmului contemporan
* Momentul 23 august 1944 în filmul românesc
* experienţa partidului în transformarea socialistă a satului, realizările obţinute de agricultura noastră, obiectivele noii revoluţii agrare în România
* procesele economico-sociale şi morale care au loc în lumea satului contemporan în condiţiile noii revoluţii agrare
* rolul tineretului UTC-ist în formarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate
* păstrarea şi dezvoltarea tradiţiilor şi obiceiurilor înaintate, combaterea mentalităţilor şi atitudinilor necorespunzătoare cerinţelor noii revoluţii agrare
* strângerea, sub multiple aspecte, a relaţiilor dintre sat şi oraş, expresie elocventă a alianţei muncitoreşti-ţărăneşti în etapa actuală, a procesului de omogenizare social-politică şi morală a societăţii noastre socialiste.
Practic, nu se mai puteau face decât filme ideologice. Absolut toate filmele trebuiau să fie inspirate din realitatea socialistă. Nu puteai face un film de comedie ca lumea, pentru ca era interzis să se aducă pe ecrane personaje negative: nici proşti, nici inculţi, nimic care să poată fi expluatat comic. Toţi eroii filmelor comuniste trebuiau să fie deştepti, cinstiţi angajaţi în procesul muncii. Orice conflict trebuia să fie între bine şi mai bine nu între bine şi rău aşa cum cere logica literară şi artistică.
În aceste condiţii, în care cinematografia românească era constrânsă să producă numai filme despre eforturile proletariatului de a construi societatea socialistă multilateral dezvoltată, a urmat genocidul cultural. Au fost ani de teroare culturală. Totul era controlat la sânge, până în cel mai mic detaliu. Redacţia de Scenaristică a Studioului Cinematografic Bucureşti primise o hârtie oficială de la ministrul culturii, tovarăşa Suzana Gâdea (numită de artişti „gâdele culturii”) prin care scenariştilor li se interzicea să scrie în scenariile lor cuvinte ca: cizmar, alimente, valută, biserică, botez, cruce, etc.
Conferinţa lui Nicolae Ceauşescu de la Mangalia din 3 august 1983, cu privire la cinematografia română.
În 1983, filmul „Faleze de nisip” iar l-a enervat pe Ceauşescu în aşa măsură, încât tovarăşul a organizat o coferinţă-fulger la Mangalia pentru că a vrut să se răfuiască personal cu cineaştii români pe care i-a acuzat de „decadenţă”
Tovarăşul N. Ceauşescu: „Sarcini importante are cinematografia. Avem nevoie de filme bune, revoluţionare care să prezinte măreţele realizări ale partidului nostru, să mobilizeze şi să înfăţişeze eroi care să constituie un model de muncă şi de viaţă. Or, tovarăşi, am văzut câteva filme care nu numai că nu prezintă modele de eroi în viaţă şi muncă, ci dimpotrivă, prezintă nişte elemente care se mai întâlnesc doar la periferia societăţii; dar nu pe aceştia trebuie să-i prezinte scenariştii şi regizorii noştri, sau cei care conduc şi coordonează producţia de filme. Nu avem nevoie de filme care arată decadenţa din mintea unor scenarişti şi regizori. Trebuzie să lichidăm cu desăvârşire această stare de lucruri /.../ Eroul acestui film ( e vorba de filmul „Faleze de nisip” ) nu are nimic din tânătul muncitor de astăzi. Scenaristul şi regizorul care au realizat filmul, precum şi cei care au aprobat nu cunosc, se vede, tineretul patriei noastre. Nu se poate să mai admitem să se producă asemenea filme. Unde este Consiliul Culturii, unde este Secţia de Propagandă, unde este Comisia idiologică a Comitetului Central a PCR care trebuie să vadă aceste filme? De ce lansăm pe piaţă asemenea filme care prezintă denaturat realitatea societăţii noastre socialiste? Nu de asemenea filme avem nevoie! Avem nevoie de o cinematografie care să prezinte esenţa, modelul omului nou pe care trebuie să îl făurim. Avem nevoie de filme care să reflecte modelul uman al comunismului. Chiar dacă câteodată trebuie să înfrumuseţăm un erou, e bine ca el să devină model, ca tineretul să ştie, să aleagă că aşa trebuie să fie! Am văzut în trecut filme în care eroii principali constituiau un model, care îndemnau: uite aşa revoluţionati trebuie să fim! Desigur, nu e nevoie să înfrumuseţăm, deoarece societatea noastră socialistă a obţinut asemenea rezultate măreţe, încât nu e nevoie decât să fie redate, în filme, aşa cum sunt. Să redam realitatea, dar să găsim nu neghina, nu putregaiul din pădure, ci să găsim copacii tineri, să găsim tot ce este bun şi demn în societatea noastră, în munca şi viaţa constructorilor socialismului. Poporul – în care tineretul are un rol de seamă – oamenii muncii sunt cei care au realizat tot ceea ce am obţinut în dezvoltarea socialistă a patriei noastre. Ei sunt eroii care trebuie să-şi aibă locul în film. (Aplauze)”
Drept urmare a conferinţei de la Mangalia, Ion Traian Ştefănescu, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (ministrul adjunct al cinematografiei) a fost retrogradat în funcţia de prim secretar de partid al judeţului Dolj şi înlocuit la CCES cu Mihai Dulea, supranumit „inchizitorul cultural al anilor ’80 ” pentru că a ars pe rugul comunismului cărţi şi filme în numele unei ideologii absurde. Pe Mihai Dulea sentimentul puterii în transformase într-o brută care respecta cu sfinţenie indicaţiile Cabinetului nr. 2. Elena Ceauşescu avea o ură viscerală împotriva oamenilor de cultură, defulată într-o plăcere perversă de a-i manevra ca pe sclavi. „Tovarăşa” vedea în artă ceva subversiv. „Savantei academician” ii era teama de cultură!
Multe personalităţi cultural-artistice, văzute în imposibilitatea de a face cultură, artă adevărată, au luat calea exilului: (regizorii: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Nicolae Opritescu, scenariştii: Bujor Nedelcovici, Virgil Popescu, scenografii: Ion Oroveanu, Radu Boruzescu şi mulţi alţii)
Vizionările filmelor înainte de difuzare pe piaţă, au fost înăsprite. Cineaştii purtau adevarate războaie ale nervilor cu comisiile de cenzori conduse de sinistrul Dulea care avea o plăcere sadică să-i umilească pe artişti. În aceste războaie psihologice mulţi artişti cedau nervos, ajungând în spitalele de psihiatrie sau chiar în pragul sinuciderii.
Asta a fost una dintre cele mai groaznice crime ale comunismului: uciderea culturii!
DIANA GRIGORIU