duminică, 13 martie 2011

UMILINTA de CATALIN APOSTOL, o premiera la Ploiesti








video



Filmul UMILINTA, sc si regia Catalin Apostol , a avut vineri, 11.04.2011, o premiera reusita la Ploiesti la Teatrul "TOMA CARAGIU'.

Filmul a fost prezentat elogios de directorul teatrului Lucian Sabados si de prozatorul si eseistul Ioan Mihai Cochinescu. Daca pe primul il cunsoteam, pe cel de al doilea l-am descoperit acum 'face to face', remarcandu-i verticalitatea, exausvitatea si cuprinderea discursului lipsit de orice gratuitate sau emfaza.

Au fost prezenti: actorii Valentin Teodosiu, Costel Cascaval, Vasile Popa, scenograful Mihnea Tautu, subsemntul si natural regizorul filmului.
O sala calda, a urmarit fara respiratie sau zumzet, un film care explora si reprezenta cu sensibilitate un mediu dificil si adeseori ignorat: cel rural, intr-o poveste care isi depasea contemporanietatea si devenea perena.

Dupa premiera cu susces de la Vaslui, din 10.03.2010, cea de aici ne-a o ferit o noua bucurie.

Iata cateva notatii din blogul dlui Ioan Mihai Cochinecsu.




Filmul “Umilinţă” – premiera de la Ploieşti
March 14th, 2011

Filmul “Umilinţă” scris şi regizat de Cătălin Apostol se aşează, cu-ncetul, în vârful topului peliculelor realizate în România ultimilor ani. Producători sunt Alexandru Iclozan şi Marius Th. Barna de la Paradox Film, cu sprijinul CNC şi TVR. A beneficiat de semnătura unor artişti autentici ai imaginii, scenografiei, decorului, machiajului, montajului, sunetului, muzicii, fotografiei: Marian Stanciu, Mihnea Tăutu, Cristina Ilie, Costel Buteica, Mădălin Cristescu, Vlad Stoicescu, Mihai Gheorghe. A fost interpretat de actori remarcabili ai scenei teatrale şi cinematografice româneşti, alături de câţiva foarte tineri debutanţi: Şerban Ionescu, Valentin Teodosiu, Cristi Oleser, Mitică Popescu, Costel Caşcaval, Ion Grosu, Vasile Popa, Mircea Nicola, Nicodim Ungureanu, Gabriela Crişu, Ecaterina Nazare, Ana Pasti, Vanina Pirşan, Avram Iclozan, Vasile Calofir, Paraschiv Constantin, Afrodita Andone, Gabriel Muşat, Magda Catone, George Petcu, Mircea Constantinescu, Monica Ghiuţă, Eugenia Bosânceanu, Aristiţa Diamandi, Tănase Alexandrescu, Edi Epure, Elena Popa, Magdalena Condurache.

După premiera filmului de la cinematograful Scala din Bucureşti, unde s-a bucurat de un răsunător succes (cu aproape o mie de spectatori în sală şi o prezentare excepţională datorată lui Dan Puric), Cătălin Apostol şi-a adus creaţia la Ploieşti, oraşul său de adopţiune dar şi oraşul câtorva dintre colaboratorii săi importanţi: Vlad Stoicescu (muzică), Ştefan Canurschi (makink off), Mihai Gheorghe (fotograf) şi, nu în ultimului rând, al regizorului şi prietenului său Mihai Vasile, la şcoala căruia s-a format în anii ’80. Proiecţia s-a desfăşurat în cocheta sală a teatrului “Toma Caragiu” (director: Lucian Sabados), cu ajutorul unui proiector adus de la Călăraşi (aparat vechi, care a adus din nefericire şi unicul deserviciu proiecţiei, prin calitatea slabă a sunetului). Mie mi s-a încredinţat prezentarea filmului din punct de vedere estetic, după un amănunţit preambul al regizorului Lucian Sabados. Seara a fost caldă, spectatorii au aplaudat îndelung, impresionaţi, iar realizatorii s-au întreţinut cu aceştia după proiecţie în foaierul teatrului. Pe scurt, cam aceasta a fost povestea premierei ploieştene.

Ce ar fi de spus despre acest film? Ce îl face atât de deosebit? Am încercat şi în prezentarea mea să

Pentru continuarea textului şi mai multe imagini apăsaţi pe Continue reading

http://mihai.cochinescu.com/2011/03/14/filmul-umilinta-premiera-de-la-ploiesti/


spun: nu este doar un film despre România tristă a anilor pe care tocmai îi traversăm, nu este doar povestea tragică a câtorva personaje, nu sunt doar fapte găsite de Cătălin Apostol în realitate, ca reporter. Este metafizica destinului unui neam, care pare a fi osândit de mii de ani la veşnică tristeţe şi suferinţă. Structura estetică a scenariului filmului aşează Secţiunea de aur (Divina Proportione) exact în locul catastrofei (aşa cum o vedeau autorii tragediilor antice greceşti). Pentagonul, figura divină care compune dodecaedrul tuturor esenţelor (Platon, Timeu), conţine de cinci ori triunghiul divin, adică de cinci ori Sfânta Treime. Iar filmul “Umilinţă” conţine, la rândul său, cele cinci proprietăţi ale acestora, toate. El este unic (ca şi Dumnezeu), are trei termeni (Umilinţă, copilul şi obştea satului), e ocult şi secret (nu înţelegem din prima clipă mesajul necesităţii evenimentelor), este egal cu el însuşi (precum termenii unei ecuaţii), conţine pentagonul. Ar fi de vorbit, în egală măsură şi despre efectele acestor proprietăţi: esenţial, singular, inefabil, admirabil, inexprimabil, inestimabil, excesiv, suprem, excelentisim, incomprehensibil, sublim şi dignisim, aşa cum ar sta bine unei temeinice analize estetic-metafizice (aici suntem însă pe un blog, nu într-o prelegere savantă). O suită de evenimente par a prevesti tragicul final. Iar întrebarea permanentă ar putea fi aceasta: de ce tocmai lui, personajului Umilinţă, i se întâmplă toate acestea? De ce moare în final acel copil nevinovat? Ce ar fi de plătit, în rău, pentru ca toate acestea să se fi întâmplat? Care ar fi păcatele? De ce le plătesc ei şi nu sătenii locului? Tragedia antică greacă declanşa spre final şirul ororilor, care, stârnind la rândul lor spaima, mila, greaţa şi chiar voma, conduceau la katharsis (purificare). Personajul filmului nu duce în spate, ca pe o osândă, destinul unui om pedepsit pentru cine ştie ce fapte reprobabile. El este, asemenea Mântuitorului, doar cel care ia asupra sa păcatele celorlalţi (oamenii satului) iar jertfa supremă (moartea copilului) rotunjeşte această idee luminoasă. Filmul este trist, din perspectiva realităţii unei Românii părăsite de noroc, dar este izbăvitor, ca mântuire. Prin simplitatea, limpezimea şi concizia conceptuală, Cătălin Apostol deschide cu “Umilinţă” un nou drum cinematografiei româneşti contemporane. Este un film religios dar nu dogmatic, un film metaforic dar nu manierist. Un film cinstit, nesofisticat, realizat cu stăpânirea deplină a acestei arte şi înţelegerea profundă a rostului ei. Un cuvânt special se cuvine partiturii muzicale semnate de tânărul compozitor Vlad Stoicescu, care a abordat sunetul cu convingerea că mesajul vine de foarte departe, din straturi arhaice, a folosit microstructuri prepentatonice, a creat leit-motive sau teme care amintesc neamintitul, adică acea muzică a celor de demult, care deşi nu ne-a parvenit prin dovezi istorice scrise, sălăşuieşte în tot ceea ce ne compune, ca neam al aceleiaşi patrii. Expresia “umilinţă” cu sensul de batjocură revine, spre finalul filmului, la sensul ei profund ortodox. Umilinţă înseamnă smerenie. Iar smerenia deschide calea spre lumină. “Umilinţa din inimă, spunea Antoine de Saint-Exupéry, nu-ţi cere ca într-adevăr să te umileşti, ci să fii deschis; numai aşa poţi da şi poţi primi. Mama este umilă în faţa copilului şi grădinarul în faţa trandafirului.”

Niciun comentariu: