duminică, 30 martie 2014

LA STUTTGART, in 25.04.2014




Redacția „Zig-Zag de România“ la Freies Radio für Stuttgart,
cu susținerea
Asociației Cetățenilor Originari din România Stuttgart ("ACOR")
și în colaborare cu
Casa de Filme „Paradoxfilm“ București,
vă invită în data de 25.04.2014
la o seară de
“Filme românești”
Altes Feuerwehrhaus SüdMöhringer Straße 56, 70199 StuttgartSala Mare
Toate filmele au subtitrare în limba engleză.
Programul serii, ordinea filmelor cu pauze:
16-17.20- “Happy end” (2006)
regia: Radu Potcoavă
Scenariu: Mihai Fătu
(80min)
17.30 - “Utopia impusă” (2010)
regia: Marius Th. Barna
scenariu: Lucian Dan Teodorovici (25min)
de vorbă cu regizorul Th. Marius Barna, directorul Casei de film Paradoxfilm, Bucureşti)
18.30- Meekness-„Umilinţă - Locul unde clopotul nu bate niciodată"(2010)
scenariul și regia Cătălin Apostol
(87min)
20.15- “Challenge Day “(2004)”scenariul și regia Napoleon Helmis(10min)
Pauză: 20.30-21.00- include scurt program artistic, tango cu Irina şi Costel Căpătană
21.00- “Italiencele” (2004)scenariul şi regia Napoleon Helmis(82 min)Pauză: 22.20-22.35
22.35 -„Zăpada mieilor“ (1998)scurt-metraj de ficțiuneRegia: Călin Peter Netzer
(21 min)   22.35 Discuții deschiseDetalii pe www.onlinereflect.eu
Cu mulțumiri deosebite graficianului Torsten W. Licker pentru realizarea afișului.

BEFORE '89



Moartea unui şef de stat


atât de mult a plouat în acea zi
nenorocită şi tristă
când eram la grădi
şi mama, mămica mea nu mai venea...
ploua într-una...
şi nu venea....
tantile educatoare ne împingeau în colţuri,
noi cu jucăriile nu ne mai jucam,
ploaia lovea la ferestre într-una
şi mama nu venea.
Era un plicits într-una
şi o supărare imensa că ea şi alte mămici tot întârziau
iar noi nimica nu ştiam
până într-un târziu
după mai multe ore
când a venit să mă ia
şi am aflat că murise Dej
şi-l îngropaseră în tristeţe şi plânsete
şi nu mai ştiu pe unde i-au cărat pe toţi...
şi nu ştiu pe unde, de la institut pe mama o plimbaseră
în ploaie de dimineaţa până sear
şi ea şi altele abia într-un târziu...
ajunseră să mă ia acasă.
Ploua enorm
şi din tranvai ploua şi era trist.
Tare m-am suparat pe Dej
Ce viaţă şi ce chin şi pe ce ploaie mama umblase
iar pe tata, când şanţul îl asculta şi înjura
şi pe Dej şi pe Ceaşcă, mai abitir
de îndată îl înţelegeam...



STĂPÂNUL PODULUI

Eram kinder pe strada 1 mai
în anii cică faini ai lui Ceaşcă
şi zilnic ne căram în parcul cu trandafiri
să culegem după ploaie,
pe zece lei, o pungă de ciuperci.
Mai şi pescuiam pe Crişul alăturat,
unde în fiecare vară se înecau la baraj vreo doi, trei...
Vara era foarte fain
şi într-un an a apărut unul Vincze
băiat bun şi blond şi ungur.
Taică-su făcuse ceva puşcărie,
cred că aşa de-a moaca
dar Vincze era şmecher mare şi ne vrăjise într-una
de strângeam bani mulţi, vreo 25 lei,
pentru ca Vincze să sară de pe pod în Criş,
de la vreo cinci metri fehes,
în marea nostra admiraţie.
Noi aliniaţi unul lângă altul pe malul Crişului
cu inima cât un purice
ne uitam la el cum mergea pe balustrada podului.
El, stăpânul podului,
mergea până la mijlocul Crişului, unde în apă sărea.
Era un rege, Tarzan, tare nu glumă!
Nebunia lui şi obsesia
era să sară când trecea tranvaiul!
Îşi regla mersul încet, ca o felină, când tranvaiul pe pod intra
iar vatmanul care îl observa
şi de îndată frâna, încetinea şi oprea
exact în centrul podului
iar abia atunci Vincze sărea în marele Criş,
natural pe banii noştri, cei 25 de lei!
Dar era vedeta, Tarzan, rege!
Nimeni nu comenta,
sincer nu prea îmi plăcea de el, că ne trombonea cam mult.
Nu citea nimic, era plin de ghişefturi.
Totuşi, când peste ani şi el la bulău a ajuns,
am fost oleacă trist
căci eu niciodată nu fusesem Tarzan ca şi el,
să opresc tranvaiul pe pod!
Să fiu Stăpânul Podului!


CUM SĂ TE RĂZBUNI ŞI CUM SĂ DAI LOVITURA PE VREAMEA LUI CEAŞCĂ

Cand eram kinder pe vremea lui Ceaşcă
jucam foţi în curte la blocuri de dimineaţa până seara!
Până la epuizare…
Eram foarte fericit
Când mama mă trimetea la cumpărături
stăteam la coadă într-una:
pâine, banane, cafea, portocale, de toate
şi întodeauna dădeam lovitura:
luam peste rând,
cu mare aplomb şi energie aproape revoluţionară!
Jucam fotbal toţi în curte şi îl uram pe administratorul blocului vecin
Grasul, porcul, cum îl fluieram, ne tăia mingea de 13 lei,
ne trimitea la plimbare cum ne prindea
Îl uram, mult şi ne tot frecam ridichea cum să ne răzbunăm...
Am găsit!
Într-o după-amiază, eu şi Nelu
să-l aşteptăm dimineaţa pe fiu-său,
a lui porcu', când venea de la lapte!
Aşa am facut exact!
A doua zi de dimi, când curtea era goală!
L-am prins cu doua sticle şi un-doi i le-am spart.
Era în sandale şi laptele i se scurgea pe picioare.
Ambele sticle s-au dus
I-am tras o palmă şi i-am zis lui taică-său să nu îi zică nimic!
Am jucat apoi fotbal într-una şi fără probleme...
Super şi la porţi din cărămidă!
Apoi am mers la şcoală...
dar vorbeam mult în bancă...
Şcoală solidă, Bastia nu glumă,
până când Dira a vrut să mă corijeze şi recicleze
Pe mine şi pe un friend Sandu, ne-a pus
Să strângem sticle şi borcane din toata clasa!
4 sticle de un litru şi 4 borcane de castraveţi
De cap de coleg...
Le strâgeam şi notam într-un caieţel dictando
Apoi cu ele ne căram şi le duceam
în marile pivniţe catacombe ale şcolii liceului Bastilia
Dar de aici cu o mişcare două
Ne umpleam plasele cu alte sticle goale
De şampanie, groase, verzi
Ce apoi cu bani grei le vindeam la un chioşc de lângă strada 1 Mai!
Trei luni apoi am mâncat isleruri, prăjituri dulci grămadă, batoane de ciocolată...
Ne-am pus burta la cale cu dulciuri grămadă!
Asta da lovitură!
Pe ultra-bune-adevarat şi când eram pioneri fruntaşi!




CUM ERA VIAŢA PE CALEA 1 MAI




Eram kinder în Oradea
înainte de anii 70
iar ai mei locuiau pe calea 1 Mai
vis a vis de marele hotel Dacia.
Ore în şir ne uitam de pe trotuar
la şirul de maşini ceheşti şi poloneze şi nemenţeşti
ce într-una goneau spre mare
mare, mare, mare, marea albastră
marele litoral românesc
unde ajungeam şi noi la tabăra Năvodari
de jucam periniţa şi arinjimjim-aramjamjam
de diminineaţa până seara, de ne pupam într-una.
Era fain dacă la tabăra internaţională
plină de nemţi-cehi-polonezi
cu care schimbam gume, insigne, cravate aiurea
de îi păcăleam ziceam nonstop
şi 13 zile stăteam şi reveneam acasă pe calea 1 mai
cu reviste nemţeşti şi tricouri ceheşti
mă dădeam mare că jucam foţi în poartă
şi vorbeam franceza cu ăia care tot plecau spre mare
seara ne aşezam pe banca în pauza la ascunsa pierde turma
mai steam de vorbă şi îi bârfeam pe ăia de la etajul unu
din blocul vecin, fain şi maro
toţi fuseseră şefi mari la Secu
şi daţi degrabă afară, dar încă cu mari relaţii
de erau nişte domni adevaraţi.
Erau domni unul şi unul
fie încă unul profesor fie altul şmecher mare vindea aspargus la italieni
Noi eram doar kinderi
care ne umpleam orele cu foţi şi visuri de amor
şi poveştile pe şoptite
cu ştirile de la şanţ
pe care, de la cinci, le ascultau zilnic babacii !





POEZIE-POVESTE-SCRIITURA URBANA DIN COMUNISM
Eram in city-ul Oradea
nişte adolescenţi aiurea care nu se îndoiau de istorie, blugi şi cola
Într-o primăvară am rămas trăsniţi
când nişte lăzi-imense-cu inscripţii USA
au aterizat lânga Casa de cultură a Sindicatelor,
loc de mare inspiraţie culturală
Au trecut săptămâni şi s-a inaugurat
Marea Expoziţie Americană
Cu multe pliante!!!!
Super Americaaaa!
O iubeam de foarte de mult...
Şi atunci a început la amiază scandalul
Dispăruse steagul american!
Nasol! Scandal! Etc.! Chestie politică...
Am aflat apoi...
Că era Dănilă, golanul clasei, ăl mai turbat.
Îl furase suindu-se pe strapotina de la intrare
Şi fugise la iubita sa draga să il dea cadou
Ea îl premiase cu multe kiss-uri
În acest timp în oraş se isterizaseră băieţii cu ochi albaştri
Telefoane, conexiuni, au aflat ca el, Dănilă, furase steagul
L-au sunat pe taică-su, contabil tare la bancă
I-au spus...
Ştiţi fiul dvs...
Iar el a sunat acasă unde nu răspundea nimeni şi apoi la gagica lui
L-a cerut la telefon
Ei erau printre bezele...
Tata, contabilul a fost direct!
Să duci steagul înapoi!
Dănila s-a executat!
Într-o oră l-a returnat...
Aşa a fost life-ul în city-ul Oradea
Kafka-Ionescu-pe bune...
Şi noi cu blugii, filmele la unguri...
şi săptămânal muzica la şanţ! Pe bune!


Spe km spre cel mai dulce sărut din lume
A fost de mult
când eram student la Poli
şi aveam restanţe o mulţime!
Vara trebuia să învăţ o grămadă...
Ai mei mă tăiau de la porţie şi banii de vacanţă!
Iar într-un an m-am angajat în construcţii
la izolatori, turnam smoala pe blocuri
cu unii ce mâncau slană la zece şi un sfert de pe ziar,
muncitori unul şi unul, barbaţi adevaraţi
am lucrat vreo trei săptămâni
dând lovitura la un siloz de zahăr şi luam vreo trei mii,
bani unul şi unul cu care la mare să te duci
DARRRRRRRRR baieţii înebuniseră, cum să dea lovitura
zahăr-ţucăr să îşi umple cât mai mult plasele
cu zahăr bun pentru de toate şi la mare lipsă în casă!
I-a venit ideea lui Gyusi
să umple cazanul de smoală cu care incinsese smoala turnată
pe silozul de 5 etaje
iar apoi dupa ce în ultima zi l-au umplut pe deasupra,
au turnat un start subţire de smoală
ca un fel de camuflaj.
Aşa am ieşit fără probleme din curtea uzinei unde erau silozurile.
De controlurile de la poartă am scăpat uşor
spre oraş am pornit-o de îndată
dar nasol-ghinion, când nu te aşteptai
oraşul era blocat că venea Ceaşcă la vânătoare.
Ceasuri întregi, pe ploaie, am mers pe lângă oraş până să ajungem
la şantier unde ţoalele le vom schimba
iar de aici cu zahăr în plasele pline acasă,
după ce pojghiţa de smoală Gyury o spărsese
aşa ajunseră fiecare acasă cu plase de ţucăr bun
să înburojezeze inima consoartei ce cu poftă şi drag
când intra pe poartă, îl săruta
aşa că, deci,
mulţi km şi ore pe ploaie
pentru un cel mai dulce sărut din lume...






ÎNCĂ NU….



Eram golan, turbat, uşchit prin discoteci
când ingineria la Timi o teminai.
Mă şi mir cum reuşii să nu bifez un an
Cu sârbii în cameră pe tv, restanţe ghiotura, bişniţă niema
Nu vroiam să mă risc să sifonez,
Şi învăţam pe burtă în sesiuni...
În mare disperare, fără cartelă la cantină
luai un post acasă şi după un chef monstru plecai
să mă înrolez pe două săptămâni la tancuri, tot la Lipova
Iar un plutonier mă întreba de mamă, tată,
şcoală, rude dincolo, nimic
O cerere de plecare în străinezia?!?
ÎNCĂ NU !!!
L-am blocat pe plutonier, era sa îmi dea o palmă latăăăăăăăăăăă
cât eram inginer de trei zile, dar probabil a zis că nu merit…
Apoi mai multe iubite unguroaice, nemţoaice, sârboaice
Trăgeau de mine
Hai iubi să fugim, plecăm, definitv şi irevocabil
DINCOLO
Şi eu tâmpiţel ziceam…încă nuuuuuuuuuuu!
Am mai fost în străinezia.
E beautiful Parisul, prin Canada se vorbeşte şi franceza,
Veneţia e plină de ape ca Dunarea de peşti…
Iar eu spre dezolarea alor mei mă reîntorceam
aici, unde sunt şi azi,
Ca şi voi, mai mult sau mai puţin happy
la marginea imperiului, unde euro sună
În sol mi mebol…
departe de lumea dezlănţuită
Aici unde te hrăneşti cu vise şi trudă
şi munca e pentru tâmpiţi, boi şi fraieri
Care întodeauna zic
Încă nu!?!





vineri, 28 martie 2014

RAZBOI IN BUCATARIE, vineri 28.04.2014 la PROCINEMA, ora 20

note de lucru....la 'RAZBOI IN BUCATARIE'....dupa un scenariu de Rasvan Popescu

...Acest film este un advertiment. Ideea mi-a venit in martie '90 la TG.Mures, cand fugeam pe strazi ca sa nu fiu prins la mijloc si strivit. Am inercat sa reduc conflictul la esenta, l-am inghesuit in bucatarie, unde continua dezlantuit, printre oale si cratiti, dupa aceiasi logica a raului, numai ca protagonsitii sunt diferiti. (RASVAN POPESCU)

http://barnathmarius.blogspot.ro/2008/03/note-de-lucrula-razboi-in-bucatariedupa.html

vezi promo

CUM AM FILMAT:
RĂZBOI ÎN BUCĂTĂRIE
A scrie despre un film pe care l-ai realizat pare gratuit, tardiv , provocator , dar este de netaguit ca randurile tale in alte dati, au şansa de a întâlni un lector deosebit de curios…
Există câteva motivaţii care mă îndeamnă la travaliul scrisului si încerc aceasta, mărturisesc , cu cât mai multă sinceritate si obiectivitate, atât cât îmi stă in putinţă. Realizarea unui film , cel puţin de postura regizorului – una principală -, seamănă cu o adevarată „ întreprindere” , căreia i te închini şi i te dedici , cel puţin o bună perioadă de timp , un proiect cu „ componentă „ tructurală notabilă , care la finele său îţi oferă şansa de a concluziţiona câte ceva , măcar despre proporţia , evoluţia , şansa etc. împlinirii artistice sau a lumii pe care o socoteşti că ai descoperit-o in traseul tău …
Interesant cumse face un film , aproape de anul 2000, în România…
În 1997, sunt invitata la Studioul de film TVR , Domnul Dan Necşule îmi pune în braţe scenariul literar Război în bucătărie , scris de Răsvan Popescu, achiziţionat ulterior de studio , care era destinat a fi realizat de Stere Gulea , devenit recent director general , deci într-o imposibilitate de a-l face.Directorul Studioului îmi solicita o opţiune regizorală , menită să-l convingă dacă îmi va încredinţa scenariul. Proiectul îi făcuse să dea bir cu fugiţii pe unii… Am scris o concepţie regizorală care poziţiona si dezvolta drama, ceea ce mi-a dat câştig de cauză , şi a fost începutul colaborării mele cu Răsvan, un autor căruia i-am administrat ambi’ia , talentul si efortul de a face ca proiectul său să ajungă un film. O poveste de dragoste pe un fundal de adversitate etnică , o poveste cu personaje puţine , dificil de filmat , o distribuţie decisivă pentru care am călătorit de mai multe ori pe ruta Cluj- Oradea- Targu-Mureş , astfel descoperind-o pe Imola Kezdi, o poveste care trebuia sa fie filmată vara şi natural că aceasta s-a întâmplat să fie iarna, care mi-a oferit posibilitatea de a lucra cu „ marele şi notabilul „ Gheorghe Dinică, un film realizat în condiţiile pure – adevărate- tipice de fruste ale Europei de Est…
Dificultatea primordială era de a face o poveste credibilă şi a ţine în balanţă un conflict în care fiecare tabără ( în cazul nostru română şi maghiară ) îşi cere partea. Îmi plăcea povestea , mai ales că opera cu individualităţi , în travaliul regizoral am putut să o dezvolt , iar această problematică de conflict etnic, în care energiile negative se dezvoltă exponenţial , obturând raţionalitatea , nu îmi era străină . Cu mai mulţi ani în urmă am scris o proză , Dragoste şi ură , tot pe această temă a evoluţiei paroxistice şi distrugătoare a energiilor angajate dintr- o minimă stare de conflictualitate…
A fost una din marile bucurii pe care filmul mi le-a adus, faptul că , din faza lui de televiziune , am primit reacţii atât din zona maghiară , cât si din cea română , despre cât de adevărat este în cruzimea şi evoluţia sa. Dinică , un actor care aproape nu scoate o vorbă tot filmul , dar juca ce gândea ungurul , “ a fost exact ca tata” , mi-a spus o doamnă din Covasna ; un prieten din studenţie , din Stei ( Apuseni), m-a sunat să mă felicite. Au fost personalităţi la care ţineam, artişti de a căror forţă nu mă îndoiam şi care au primit bine filmul: Mircea Nedelciu, Ştefan Câlţia , Alex. Leo Şerban etc.
Au fost şi reacţii deosebit de violente : „ …cum am putut eu , tată de fetiţă, să fac opoveste atât de îngrozitoare , în care un tânăr român făcea asemenea grozăvii şi ta na na şi bla bla bla . Unele, mărturisesc , m-au durut şi chiar întristat.
Pe de altă parte , acel fel frust, simplu, direct de a filma o poveste, un stil pe care , apoi, l-am descoperit (mergând cu alt film prin festivaluri) ca fiind aparţinator unui spaţiu clar delimitat al Europei de Est, mi- a dat încredere într-un fel de a exprima vizual un deziderat artistic…
Mă simt aproape de acest film nu atât prin faptul că îmi aparţine, ci prin acela , major, că descopăr o lume , câteva personaje antrenate în conflict sub o viziune auctorială ţinând de contemporaneitatea propriei lor existenţe …
După ce ai făcut un film, dacă te uiţi pe ciorne, pe planurile de filmare , descoperi din nou evoluţia proiectului, uneori , te îngrozeşti constatând cum hazardul sau rizibilul au influenţat planurile tale sau cu câtă inconştienţă ai mers înainte. Distribuţia a fost căutată multe luni de zile ,dar apoi a fost schimbată cu o săptămână înainte de filmare . Nici vorbă să o regret pe precedenta, dar … Apoi , am umblat mai multe luni fără succes să descoperim un canton părăsit, pentru ca în final să revenim şi să-l amenajăm pe cel descoperit in prima zi de prospecţie împreună cu operatorul Doru Mitran…În varianta de sală(lung metraj ) , filmul a fost gata din noiembrie 1999 , dar când scriu aceste rânduri, în februarie 2001, având toate acordurile luate , nu ştiu încă dacă premiera sa va fi în luna aprilie. Filmul stă de paisprezece luni în cutie. Ca şi România , cinematografia navighează în haos neostenit. Să ne mai mirăm că Eugen Ionesco , inventatorul absurdului, este originar din România?... El , filmul, e deja trecutul… Sunt absolut convins că va mai găsii un public interesat sau televiziuni străine dispuse să-l difuzeze. Ar putea să facă o figură frumoasă şi în câteva festivaluri internaţionale. Dar când va fi aceasta?? Oficiul Naţional al Cinematografiei ne-a tăiat din deviz copia subtitrată în limba engleză…
În perioada pregătirii, am avut şansa de a câştiga un concurs de debut pentru lung metraj cu un alt proiect: Faţă in faţă ( de data aceasta , după un scenariu propriu). Cele două proiecte au ajuns să se intersecteze , rememorez multele presiuni menite să mă determine să renunţ la unul dintre proiecte . Să turnezi două filme unul după altul , o adevărată inconştienţă . În anumite zile simţeam să nu-mi mai ţin capul pe umeri . Răsvan m-a întrebat o singură dată dacaă pot să le duc la capăt pe amândouă , iar eu , care cum aş fi putut să abandonez vreun proiect în care deja mă implicasem major, am mers înainte…
În varianta primă deteleiziune , am filmat în exterior , multe zile , la aproape - 20˚C, ceea ce a transmis de mai multe ori interpreţilor o tensiune interioară favorabilă jocului , apoi, când am realizat completarea de peste 25 minute pentru marele ecran , am filmat cantonul pe platou la televiziune, peste un an , introducând mai multe secvenţe , care intrau în film între finele uneia şi începutul alteia, cu interpreţii, peste mai mult de 18 luni de la primul turnaj , totul fără să se simtă . Nu a fost uşor , un rateu era uşor posibil. Dar pentru filmarea de pe platou a decorului real , nu pot să nu îi mulţumesc încă odată operatorului Doru Mitran …
Am ajuns să văd filmul de mai multe ori în diferite proiecţii cu public. Momentele povestirii de dragoste evident , emoţionează ,parcă îţi freamătă inima, mi-a zic cineva . Eugenia Vodă , scriind o critică severă în România Literară , remarca derularea spectaculoasă pe sinusoida sentimentală a filmului. De mai multe ori am simţit cum îi cuprinde un junghi pe unii spectatori când dezertorul ( interpretata de Ovidiu Niculescu) îl leagă cu lanţul sau încearcă să-l facă să mănânce forţat pe bătrânul cantonier. Finalul când tânărul îl descoperă pe cantonier mort , Dinică joacă perfect moartea, îti taie răsuflarea , sala îngheaţă , este una din secvenţele cele mai puternice realizate de mine. Poţi înţelege atunci ce e cinema-ul, ce forţă maximă de expresie… În acele momente, nimic din dificultăţi , probleme , adversităţi etc. nu mai contează. Faptul că un film rămâne independent să „ navigheze” în lume, chiar şi fără tine , să te exprime sau să vorbească în numele tău , face ca efortul să nu fie gratuit. Altfel ar fi îngrozitor. Dar aşa , câte din pasiuni , energii, acţiuni nu se risipesc şi se pierd , se duc, lăsându-l pe acest „ object” artistic care este filmul, sau chiar o carte acum , să-şi urmeze drumul…Marius Th. Barna
(Text aparut in Observatorul Cultural, aprilie 2002, dar si in volumul cu acelasi titlu al lui Razvan Popescu, publicat la PARALELA 45, in 2004)

NIASCHARIAN - SA RENASTEM, in 17,18,19 aprilie la INSTITUTUL FRANCEZ

video
O productie RO DE FILM, distribuit  de Paradox Film, un documentar extrem de profesional si documentat
datorita indubital in primul rand autorului dl Leonardo Tonitza. Un film care ar putea figura in orice sezon la o televizune de pretentii.

“NIASCHARIAN-SA RENASTEM” CEA MAI VECHE SCRIERE DIN LUME

Unic ca productie si realizare pe piata romaneasca de film documentar, “Niascharian-Sa Renastem” este , prin abordarea stiintifica a subiectului si prestigiul profesional al consilierilor, un document autentic care leaga circa 8000 de ani de istorie pe teritoriul Romaniei. Aceasta lunga perioada de timp este abordata prin prisma scrierii sacre, o scriere care apare si se dezvolta inca din neolitic pana in jurul veacului al XV-lea e.n. cand documentele dispar sau inca nu au fost descoperite.
Artefactele in jurul carora se desfasoara documentarul sunt piese aflate la prima filmare si prima prezentare in public : Amuletele de la Tartaria, Gresia de la Cosauti, Placutele de plumb de la Sinaia, Biblia lui Wulfilla, Codex Rochonzi sunt doar o parte din dovezile incontestabile prin lungile perioade de cercetare ce le-au fost alocate. Pentru a se apropia de adevar, echipa de filmare a cautat istoria necunoscuta a romanilor in Italia, Macedonia, Bulgaria, Moldova, Ungaria, Suedia ,SUA si Romania, a deschis tezaure inestimabile din muzee ori colectii particulare si a strans informatii care leaga si dovedesc o istorie logica a societatii care a dat cea mai veche scriere din lume, o scriere sacra si a continuitatii acesteia pentru aproape 8 milenii.
Este cautarea identitatii unui popor care si-a pastrat pamantul pe care s-a nascut, cu bune si rele; si-a pastrat spiritualitatea ascunsa in cea mai veche scriere din lume.
Asta dovedeste o echipa internationala de arheologi si cercetatori intr-un documentar de exceptie: “Niascharian-Sa Renastem” , cea mai veche scriere din lume, al regizorului si scenaristului Leonardo Tonitza.
Detalii pe site-ul oficial al documentarului: www.niascharian.ro