CRACIUN FERICIT!
Aho, aho, frați!
Ia veniți și mai urati!
Un Crăciun Fericit!
Sărbători minunate!
Sa va fie masa plin de bucate!
Inima înflăcărată!
Sângele ca vinul rosul!
Prosperitatea sa va fie aproape tot anul!
2022 sa va poate cu drag
În lumea toată!
Fiți Fericiți!
Și azi, și mâine, zi de zi!
Cu punga plina, sănătatea de cristal!
Minte limpede, Dumnezeu sa va fie aproape!
Bucurii cât cuprinde!
Viață e una!
O scrii, o filmezi, sa o trăiești cu pofta și drag!!!
CUM AM FILMAT: RĂZBOI ÎN BUCĂTĂRIE
A scrie despre un film pe care
l-ai realizat pare gratuit, tardiv , provocator , dar este de netaguit
ca randurile tale in alte dati, au şansa de a întâlni un lector deosebit
de curios…
Există câteva motivaţii care mă îndeamnă la travaliul
scrisului si încerc aceasta, mărturisesc , cu cât mai multă sinceritate
si obiectivitate, atât cât îmi stă in putinţă. Realizarea unui film ,
cel puţin de postura regizorului – una principală -, seamănă cu o
adevarată „ întreprindere” , căreia i te închini şi i te dedici , cel
puţin o bună perioadă de timp , un proiect cu „ componentă „ tructurală
notabilă , care la finele său îţi oferă şansa de a concluziţiona câte
ceva , măcar despre proporţia , evoluţia , şansa etc. împlinirii
artistice sau a lumii pe care o socoteşti că ai descoperit-o in traseul
tău …
Interesant cumse face un film , aproape de anul 2000, în România…
În
1997, sunt invitata la Studioul de film TVR , Domnul Dan Necşule îmi
pune în braţe scenariul literar Război în bucătărie , scris de Răsvan
Popescu, achiziţionat ulterior de studio , care era destinat a fi
realizat de Stere Gulea , devenit recent director general , deci într-o
imposibilitate de a-l face.Directorul Studioului îmi solicita o opţiune
regizorală , menită să-l convingă dacă îmi va încredinţa scenariul.
Proiectul îi făcuse să dea bir cu fugiţii pe unii… Am scris o concepţie
regizorală care poziţiona si dezvolta drama, ceea ce mi-a dat câştig de
cauză , şi a fost începutul colaborării mele cu Răsvan, un autor căruia
i-am administrat ambi’ia , talentul si efortul de a face ca proiectul
său să ajungă un film. O poveste de dragoste pe un fundal de adversitate
etnică , o poveste cu personaje puţine , dificil de filmat , o
distribuţie decisivă pentru care am călătorit de mai multe ori pe ruta
Cluj- Oradea- Targu-Mureş , astfel descoperind-o pe Imola Kezdi, o
poveste care trebuia sa fie filmată vara şi natural că aceasta s-a
întâmplat să fie iarna, care mi-a oferit posibilitatea de a lucra cu „
marele şi notabilul „ Gheorghe Dinică, un film realizat în condiţiile
pure – adevărate- tipice de fruste ale Europei de Est…
Dificultatea
primordială era de a face o poveste credibilă şi a ţine în balanţă un
conflict în care fiecare tabără ( în cazul nostru română şi maghiară )
îşi cere partea. Îmi plăcea povestea , mai ales că opera cu
individualităţi , în travaliul regizoral am putut să o dezvolt , iar
această problematică de conflict etnic, în care energiile negative se
dezvoltă exponenţial , obturând raţionalitatea , nu îmi era străină . Cu
mai mulţi ani în urmă am scris o proză , Dragoste şi ură , tot pe
această temă a evoluţiei paroxistice şi distrugătoare a energiilor
angajate dintr- o minimă stare de conflictualitate…
A fost una din
marile bucurii pe care filmul mi le-a adus, faptul că , din faza lui de
televiziune , am primit reacţii atât din zona maghiară , cât si din cea
română , despre cât de adevărat este în cruzimea şi evoluţia sa. Dinică ,
un actor care aproape nu scoate o vorbă tot filmul , dar juca ce gândea
ungurul , “ a fost exact ca tata” , mi-a spus o doamnă din Covasna ; un
prieten din studenţie , din Stei ( Apuseni), m-a sunat să mă felicite.
Au fost personalităţi la care ţineam, artişti de a căror forţă nu mă
îndoiam şi care au primit bine filmul: Mircea Nedelciu, Ştefan Câlţia ,
Alex. Leo Şerban etc.
Au fost şi reacţii deosebit de violente : „
…cum am putut eu , tată de fetiţă, să fac opoveste atât de îngrozitoare ,
în care un tânăr român făcea asemenea grozăvii” şi ta na na şi bla bla
bla . Unele, mărturisesc , m-au durut şi chiar întristat.
Pe de altă
parte , acel fel frust, simplu, direct de a filma o poveste, un stil pe
care , apoi, l-am descoperit (mergând cu alt film prin festivaluri) ca
fiind aparţinator unui spaţiu clar delimitat al Europei de Est, mi- a
dat încredere într-un fel de a exprima vizual un deziderat artistic…
Mă
simt aproape de acest film nu atât prin faptul că îmi aparţine, ci prin
acela , major, că descopăr o lume , câteva personaje antrenate în
conflict sub o viziune auctorială ţinând de contemporaneitatea propriei
lor existenţe …
După ce ai făcut un film, dacă te uiţi pe ciorne, pe
planurile de filmare , descoperi din nou evoluţia proiectului, uneori ,
te îngrozeşti constatând cum hazardul sau rizibilul au influenţat
planurile tale sau cu câtă inconştienţă ai mers înainte. Distribuţia a
fost căutată multe luni de zile ,dar apoi a fost schimbată cu o
săptămână înainte de filmare . Nici vorbă să o regret pe precedenta, dar
… Apoi , am umblat mai multe luni fără succes să descoperim un canton
părăsit, pentru ca în final să revenim şi să-l amenajăm pe cel
descoperit in prima zi de prospecţie împreună cu operatorul Doru
Mitran…În varianta de sală(lung metraj ) , filmul a fost gata din
noiembrie 1999 , dar când scriu aceste rânduri, în februarie 2001, având
toate acordurile luate , nu ştiu încă dacă premiera sa va fi în luna
aprilie. Filmul stă de paisprezece luni în cutie. Ca şi România ,
cinematografia navighează în haos neostenit. Să ne mai mirăm că Eugen
Ionesco , inventatorul absurdului, este originar din România?... El ,
filmul, e deja trecutul… Sunt absolut convins că va mai găsii un public
interesat sau televiziuni străine dispuse să-l difuzeze. Ar putea să
facă o figură frumoasă şi în câteva festivaluri internaţionale. Dar când
va fi aceasta?? Oficiul Naţional al Cinematografiei ne-a tăiat din
deviz copia subtitrată în limba engleză…
În perioada pregătirii, am
avut şansa de a câştiga un concurs de debut pentru lung metraj cu un alt
proiect: Faţă in faţă ( de data aceasta , după un scenariu propriu).
Cele două proiecte au ajuns să se intersecteze , rememorez multele
presiuni menite să mă determine să renunţ la unul dintre proiecte . Să
turnezi două filme unul după altul , o adevărată inconştienţă . În
anumite zile simţeam să nu-mi mai ţin capul pe umeri . Răsvan m-a
întrebat o singură dată dacaă pot să le duc la capăt pe amândouă , iar
eu , care cum aş fi putut să abandonez vreun proiect în care deja mă
implicasem major, am mers înainte…
În varianta primă deteleiziune ,
am filmat în exterior , multe zile , la aproape - 20˚C, ceea ce a
transmis de mai multe ori interpreţilor o tensiune interioară favorabilă
jocului , apoi, când am realizat completarea de peste 25 minute pentru
marele ecran , am filmat cantonul pe platou la televiziune, peste un an ,
introducând mai multe secvenţe , care intrau în film între finele uneia
şi începutul alteia, cu interpreţii, peste mai mult de 18 luni de la
primul turnaj , totul fără să se simtă . Nu a fost uşor , un rateu era
uşor posibil. Dar pentru filmarea de pe platou a decorului real , nu pot
să nu îi mulţumesc încă odată operatorului Doru Mitran …
Am ajuns să
văd filmul de mai multe ori în diferite proiecţii cu public. Momentele
povestirii de dragoste evident , emoţionează ,parcă îţi freamătă inima,
mi-a zic cineva . Eugenia Vodă , scriind o critică severă în România
Literară , remarca derularea spectaculoasă pe sinusoida sentimentală a
filmului. De mai multe ori am simţit cum îi cuprinde un junghi pe unii
spectatori când dezertorul ( interpretata de Ovidiu Niculescu) îl leagă
cu lanţul sau încearcă să-l facă să mănânce forţat pe bătrânul
cantonier. Finalul când tânărul îl descoperă pe cantonier mort , Dinică
joacă perfect moartea, îti taie răsuflarea , sala îngheaţă , este una
din secvenţele cele mai puternice realizate de mine. Poţi înţelege
atunci ce e cinema-ul, ce forţă maximă de expresie… În acele momente,
nimic din dificultăţi , probleme , adversităţi etc. nu mai contează.
Faptul că un film rămâne independent să „ navigheze” în lume, chiar şi
fără tine , să te exprime sau să vorbească în numele tău , face ca
efortul să nu fie gratuit. Altfel ar fi îngrozitor. Dar aşa , câte din
pasiuni , energii, acţiuni nu se risipesc şi se pierd , se duc,
lăsându-l pe acest „ object” artistic care este filmul, sau chiar o
carte acum , să-şi urmeze drumul…Marius Th. Barna
(Text aparut in
Observatorul Cultural, aprilie 2002, dar si in volumul cu acelasi titlu
al lui Razvan Popescu, publicat la PARALELA 54)
Au fost şi care nu au vrut să vorbească, mai ales dintre cei aflați de cealaltă parte a baricadei, a grănicerilor sau a autorităților acelor vremuri. Dintre victime însă, majoritatea au acceptat să-și spună povestea, deși nu le-a fost deloc ușor, lucru ce se poate vedea și în film atunci când emoția lor și durerea acestor amintiri sunt evidente și impresionante. (Catalin Apostol)
THE BORDER OF DEATH
(d. Cătălin Apostol, 2020, 103 min, Paradox Film)
A shocking testimony of the times when Romania was a great prison, fenced with barbed wire and guarded by indoctrinated border guards to be ready at any time to machine-gun the dream of freedom of any reckless who would dare to escape the absurdity of communist dictatorship. This is the true story of some people humiliated, beaten, tortured, in an era marked by extreme fear, lies and alienation
Cătălin apostol is a film director, screenwriter, TV producer, journalist and a film directing academic. After finishing the film director studies at the Hyperion University from Bucharest, Romania, Cătălin has directed over 100 film documentaries for The Romanian Television (TVR) for the TV Series ’’Doar România’’, ’’Cu ochii în 4’’, ’’Dincolo de hartă’’, ‘’Ochiul Magic’’, ‘’Reflector’’, ‘’Dosar România’’, some of them being awarded at national and international festivals.
His previous feature movie, ’’Humility’’ (2010), was a finalist at Cairo International Film Festival and was awarded 2nd place at the HBO Screenplay Contest. His short film, ’’A good day’’ (2009) was also selected at the “Festival International du Film d'Amour de Mons” from Mons, Belgia. Also, one of his feature documentaries, ’’Valea Jiului, a ruined history’’ (2006) was nominated at Festival International de Programmes Audiovisuels from Biarritz, France and was awarded at ’’The Romanian Press Club Award’’ for ’’The Best TV Reportage’’. Another film documentary, ’’Holiday Thrill’’ (2005) was awarded ’’Jury’s Award’’ at the International Film Festival of Eco-Etno-Folk and many other awards at national and both international festivals.
