După ce ne naştem
învăţăm ce e binele şi răul, dragostea şi ura, Dumnezeu şi
păcatul. Toate acestea trăiesc în noi, dar cei
care ne ţin de mână se simt îndatoraţi să ni le repete pentru a
nu le confunda. După ani, care nu rareori sunt mulţi, se naşte în
tine o dorinţă căreia ajungi să i te înrobeşti cu toată
energia şi puterea ce o posezi şi, condus de o voinţă oarbă,
încerci cu o disperare vecină cu nebunia să învingi tot ceea ce
ţi se opune, chiar cu riscul de a te pierde pe tine însăţi.
Mintea este slabă faţă de ceea ce prin sânge vine de la inimă...
Sunt întinsă în
pat. Simt că mă prinde somnul. Aş fuma. Mi-e atât de lene să mă
ridic. Tac. Dar nu pot să-mi abandonez gândurile...
Iubi
ar fi trebuit să fi venit. Mi-e atât de drag. Visurile unuia sunt
şi ale celuilalt. Şi, deşi trăim într-o ţară de căcat,
cu o lume nenorocită şi o viaţă mizeră, eu şi el suntem
fericiţi...Ce e dragostea în stare...
Vorbind, mă
aprind. Îmi dau seama că devin mai pătimaşă, mai impulsivă şi
că pot părea lesne o exaltată. Cei care m-ar asculta sau m-ar citi
dacă aş scrie, şi ce păcat că n-am această înzestrare căci ce
pagini ar ieşi, cu aventuri, pasiuni şi ce mai viaţă, vai, vai,
vai... dar pe bună dreptate, ar putea spune oricine că sunt prea
pulsională şi aşa... deloc chibzuită... Hm… că pledez fără a
dezvălui, că invoc fără să cer şi că, deşi tot vorbesc, mă
agit, ţip sau alerg fără ca ceva concret să se poată observa sau
intui... Totuşi realizez că şi eu şi oricine şi de oriunde şi
oricând, înapoi aici se va întoarce, va descoperi totul aşa cum a
fost cu dragostea şi ura ce dau oamenilor nebănuite forţe... Sunt
lucruri de care nu mă îndoiesc.
Întotdeauna după
masa de prânz stau întinsă în pat. Intimităţi. Chiar şi
sexuale. Încălzesc. Cum ar spune el: mă promenadez prin menajeria
proprie... Celelalte colcăie între ele legănându-şi paturile...
Arcuri, praf şi poate plictis...
Iar el nu mai
vine... O bătaie, două în uşă... Uite-i pe ai mei. Tata şi mama
cum îi ştiam de nouasprezece ani. Zâmbete, bezele, agitaţie
ca-ntr-o cameră de patru unde sunt şase persoane în picioare.
Toată lumea s-a aşezat pe scaune şi a început să discute despre:
şcoală, vreme, oraş, repartiţie, sănătate, fără Europa Liberă
că era totuşi prea multă lume în cameră, iarăşi despre şcoală,
de două ori despre mozodromul din complex, Timişoara, cantină,
vreme, penticostali şi baptişti, poluarea din România ’80 că
atât era, trenuri care întârzie, zahărul de pe cartelă,
acumulatorul de la maşina alor mei cu care veniseră de la Oradea şi
din nou şcoală şi, natural, toate celelalte din cameră au plecat
lăsându-ne singuri cu ai mei. Eu şi ei. Ei nu mai erau mami şi
tati... Erau Şerifu’ şi Scorpia ! El îi botezase aşa. Fără
supărare ! De când refuzaseră să-l vadă. Cu mine! Dar
ţine-te bine ! Căci nici el nu mai era iubi...
Nu, nu, nuuu !
Doar un oltean împuţit şi puturos ca toţi ceilalţi, iar aici
le-aş fi dat dreptate deşi nu mai aveam când s-o fac, căci pe ei
îi interesa numai el, cel care le întorcea viaţa, gândurile şi
natural ţi mai ales, nelipsita sănătate, pe dos. Că nu vroia să
mă lase pe mine în pace bună. Iar eu, fiica cea bună şi scumpă
şi dulce, nu vroiam, dar de fapt ca întotdeauna în viaţă, să
fac astfel de cum îmi doreau ei binele meu şi al lor. Şi, în loc
ca eu, bozgoriţa cum precis mă pomenea maică-sa, să mă duc şi
să mă şi fut, culc, da’ de toate dacă chiar vreau, da’ cu
unul de-al nostru, nealcoş dar curat, eu cea frumoasă şi sensibilă
şi educată, am înnebunit.
Cum
diavolul intrase în mine, tata a început să facă tumbe. Mama-şi
rupea nasturii blestemându-mă. Se loveau în cameră de o cămasă
a lui, de ţigările din scrumieră sau de versurile cu care îmi
tapetase peretele de deasupra patului. Ţipau! Îi imploram... Îşi
făceau semne. Fiecare era pe drumul lui. Reproşurile curgeau.
Nimeni nu-l înţelegea pe celălalt... Şi atunci ştiam şi ştiu
şi voi şti toată viaţa că sunt momente pe care le reţii pentru
totdeauna. Explozia, însă, mi-a scăpat! Totul până la a patra
palmă. Primele trei le-am primit repede. Refuzasem să le cred. Deşi
fuseseră, nu le-am luat în seamă. Dar următoarea mi-a fost
scârboasă! Ea m-a făcut să cad pe pat. Şi niciodată nu mi s-a
părut o pătură mai păroasă, degetele tatii mai unsuroase, iar
mama mai umflată. Nu puteam decât să mugesc. Ca o vită. Plânsul
care mi se zbătea în piept îmi făcea greaţă! Da! Greaţă,
greaţă, greaţă!... Vai, aş fi vomitat dar
parcă mi se lipise stomacul. Nările nu mai aveau aer. Sângele îmi
plesnea în degete.
Nu
le-a trebuit nici 10 minute ca să-şi dea seama câtă lenjerie îşi
lăsase el la mine la spălat, ce cursuri le scriam împreună pe
indigo şi câţi bani aveam... Cum m-am spălat pe faţă, cum ne-am
târât pe coridoare şi cum ne-am blocat într-o cameră de hotel,
mi se pare de prisos să mai repet. Noaptea am încercat să-mi fac
planuri şi planuri şi alte planuri, doar ca să pot să-mi revin.
Încă îmi era frică. Tăceam. Din voia mea. Abia dimineaţă
am început să vorbesc. Fără rost şi cu cât efort. Cât eram de
atentă, cum încercam să nu-mi scape nimic, să mă concentrez, să
intuiesc şi să prevăd ce vor. Pentru ce? Că
ce? Şi ce! Într-o cameră de hotel, cică de lux, unde gândacii
urcau pe pereţi, mi se scurgea pe creier urinatul tatii de la baie,
iar ochii galbeni ai mamei mă provocau să-l scuip. Nu mai era în
ei decât răutate, ură şi negreală. Nu mai era tata care mă
conducea pe tricicletă... Nu mai era mama cu care chiţcăiam în
bucătărie lângă aluatul cald… La revedere familie care făcea
bezele fotografului pe plajă... Erau nişte nemernici care nu puteau
suporta să iubesc pe cineva, pe care ei, în aversiunea lor
neputincioasă şi nenorocită, nu-l puteau accepta. Înfiorător!...
Trei zile. Eu, Scorpia şi Şerifu’.
În acele zile am
ascultat din nou, de zeci de ori, povestea vieţii părinţilor mei.
Uneori şi suferinţa îţi provoacă silă şi dispreţ. Nu mă mai
interesa nici bunicul care venise de la ruşi o epavă. Când îi
auzeam bocind de cât efort se mutaseră la oraş ca să mă dea la o
şcoală severă, mie îmi venea să râd. Renunţasem şi la casa
pentru care îşi nenorociseră şi sănătatea! Să o dea toată
soră-mii! Gata! Că vreau şi eu să-mi fac viaţa!...
Ca să spun că
era ca-n filme, că nu ieşeam din cameră decât câteva minute la
aer pe o terasă, că serveam cina urmărindu-ne reciproc, că nu
aveam câte dar le-am cerut poşeta, nu ştiu de ce dar mi se pare
stupid.
În
a treia noapte l-am văzut în stradă. În cameră, întunericul
plesnea de sforăituri. El era jos !... Am coborât în fugă,
desculţă şi cu sandalele în mână. Bâlciul abia începea...
Între etajele trei şi patru, un beţiv mi-a zâmbit; voi avea
noroc! Să fie!... Când l-am strâns în braţe pe iubi
tremuram, tremura, tremuram…
Nu
mai aveam ce căuta în oraş. Din gară am sunat-o pe
soră-mea şi am anunţat-o de plecarea mea la Craiova. I-am dat
adresa părinţilor lui. Ea urma să-i sune pe ai
mei la hotel. Noi ne-am urcat în primul tren spre sudul cel atât şi
atât de iubit. Mi se cam făcea lehamite. Nu aveam nici un pic de
încredere. Zaibăr, lene şi o boală după decoraţii – toate îmi
provocau frisoane. O familie extaziată de cel care mă ţinea în
braţe, mă punea pe gânduri. Cum îi ştiam pe ai mei, bănuiam că
vor veni după noi. Ne vom mai bate! Nu va fi uşor... Ce bine că
eram cu el !... Iubi, iubi, iubi...
Iubi ! Aşa-i
spuneam. Tudor, numele său de botez, mi se părea umflat ca un
pepene. Toată fanfaronada alor lui, ce-l trompetau de parcă vedeau
moaştele străbunei eroine, mie mi se părea deplasată. Eram decisă
să schimb o pagină de istorie în una de dragoste.
Iubito,
uneori reuşesc să ning nefiind decât un fulg de nea... Puiule...
Mă săruta. Eu îl ţineam de curea. Eram pe culoar. Doi
blatişti. Uneori îl pişcam de şold. Acolo unde avea puţină
cărniţă. Mai moale şi mai caldă. Când în palmă ţi se lasă...
Prunci mulţi eu ţi-aş face... Era noapte şi trenul gonea. Uneori
şoseaua se lua după noi... Te-am căutat ca un disperat. Zic, din
gară să mergem la biserică. Ne-om lua şi nimeni nu ne-o
împiedica... Dar eu nu sunt o slută ori o ţoapă ori o nimenea!
Nu! Nu,nu,nuuuu! Vreau să-i văd pe toţi în spate când voi spune
DAAA !... Da! Să fie! Să trăiţi!... Nu fi prost... Poate vin
ai tăi degrabă, căci e noaptea lungă şi albastră... Sunt după
noi, dar ţine-mă de mână... căci în tren mi-e frig şi o ureche
îmi vâjâie! Lasă-te pe umărul meu! Mândru, falnic sta-voi
noaptea-ntreagă treaz... Brrr ! N-a fost decât o sclipire!
Când pe Scorpie o văzui călare ! Pe mătură zbura şi trenul
ajungea! Îşi întinse mâna. Rubinia piatra geamul îl zgâria...
Nu mi-e teamă de viaţă, cât de greu să ne fie. Bani şi şpagă
vom da! Împreună într-o cameră ne-om muta!... Iubi ! DOI ANI
mai sunt până când vom termina şcoala! Mi-e cam frică! Hai să
fugim în lumea largă!… Lasă tu, că ne-o da bani babacu’! Tot
la el în garnizoană ne-om întoarce !… Crezi c-o să-i
placă? Fără zestre şi cu dispreţ? Căci lumea e rea dar bună de
ureche! Repede te află! De cine? De Şerif mi-e mai teamă! Tare
aprig e! Multe nu prea ştie! Poate e la barieră!
Uită-te la maşini! Multe sunt... Dacii-s toate şi pocite!… Lasă
asta! Casa ne-om aranja... doar un an doi, poate trei, copil n-om
face! CAR, rate, împrumuturi cu curaj şi îndrăzneală! Ai să
vezi cum vor veni în casă! Rând pe rând. Alb imaculat şi
înalt! El frigiderul Fram!... Voi fi harnică şi gospodină! O
maşină de spălat e bună şi pentru îmbăiat! Voi
fi tandru şi pentru vecini impunător! Niciodată nu voi intra beat
în dormitor! Să te cred? Eu îţi jur! Că de zaibăr o să uit! Te
voi ţine ca pe o regină! Eva, Evi, Evichea! Toată lumea ne-o
invidia!
Când îl auzeam
cât pălăvrăgea şi vedeam cât se hizlea şi simţeam cum se
avântă ca un ameţit, mă întrebam cum puteam fi atât de senină.
Nici ai lui nu erau prea încântaţi de noi. Dintre cei care ne
cunoşteau, ne încurajau, realizam eu, datorită unei simpatii faţă
de exotismul legăturii noastre. În afară de câţiva prieteni
de-ai săi, dar pe care nu puteam conta, nimeni nu s-a oferit să ne
ajute astfel decât cu sfaturi, încurajări şi bezele.
Am
ajuns la ai lui a doua zi pe la amiază. Sudul cel iubit!… La
marginea oraşului ţiganii au tras semnalul de alarmă ca să poată
coborî mai convenabil. Trenul a icnit şi a rămas acolo patru
ceasuri. Am fi putut să o luăm pe jos dar am rămas aşteptând
clipa imediată a plecării. Ne pregăteam să-i găsim pe Şeriful
şi Scorpia la masă... În casă nu era decât soţul soră-sii, ce
fugise de la slujbă cu trei amici să bage o ciorbă de burtă şi
acum completau lozul de duminică. Unsuroşi la faţă, mi-au zâmbit
cu drag. Au început telefoanele. Într-un sfert de ceas a
apărut colonelul anunţând mobilizare generală. Eu eram murdară
şi prăfuită. Mi se părea că put. Am intrat la
baie. I-am lăsat pe bărbaţi să pună lumea la cale. Radio-ul
urla! Cincinale, pace, arăturile de primăvară, va cânta peste un
ceas Florica Calotă ! Apa caldă nu curgea! Am făcut un
duş rece, rece, rece! Ghiaţă! Dar mi-am
revenit... De dincolo se auzeau vocalizele casei. Apăruseră précis
femeile! Toate!... Băiatu’ mamii, mamii şi dă-i cu bocete şi
ţipete şi lacrimi. Lângă ea, un glas mai subţire. Ah, ce pălărie
mov! E a ei, a Evei mai precis! De slăbit a mai slăbit?!?... Auzi
care erau problemele noastre? Îmi venea deci să vărs.
Scroafele!... M-am aşezat pe marginea vanei, lângă uşă şi am
început să mă şterg uşor, uşor, uşor, auzind şi duşul care
mai şiroia şi ameţeala de-afară. Iar oboseam. Mă simţeam
străină... Mi se făcuse dor de casă. Dar dor, dor, dooor.
E aşa greu să-ţi faci viaţa ta? Eu şi el. Noi
doi ! Dacă chiar vrem asta.
Dincolo,
explicaţiile curgeau una după alta. Cum e tata gospodar şi mama
distinsă... Ei ne iubesc, nu se opun, dar să ştim cât de greu o
să ne fie... Nimeni să nu se mire când şi alţii au principii.
Drepte strâmbe, fiecare singur şi le judecă. Mai de dispreţuit
sunt cei fără un gând... Tot oraşul îl respectă ca pe un
general. Numai bine făcut. Domn aşa, mai rar, au spus multe
doamne... Lasă mamă, că ştii bine cum mi-ai spus să nu mă-ncurc
cu orice mâţă?!? Moldovencele sunt puturoase, regăţencele
mincinoase, iar cele din Banat prea fudule!... Multe-s şmechere şi
închipuite. Repede te prostesc, fără să ştii
cui îi spui: te iubesc!... Colonelul spunea că sunt fată
bună! El în ochii mei credea! Nu sunt verzi ca şi marea, ci
albaştri ca şi cerul... Voi fi o nevastă iubitoare! Ştie asta
ginerele său! Unguroaicele sunt şi aprige! Sângele îl au şi
roşu... Ba sunt chiar curve, zicea nevastă-sa! Tudorică să fii
grijuliu! Precis să ştii câţi drăguţi a mai avut !... Că
cu ea în casă degrabă vrei să vii... Vai, văleu, dar ce au
bozgorii cu noi?!? Din valahi împuţiţi nu ne
scot !... Ce, noi n-avem un nume?!? O tradiţie şi o istorie
milenară?... Domnitori şi oameni de ştiinţă?... Că pe Coandă
şi Brâncuşi îi ştie şi America toată!!!… Lasă, mamă, ne-om
împăca… sunt şi harnici şi strângători. Mult face, ei ţi-l
dau! Trebuie să ne împăcăm cu toţii! O familie să facem
împreună. Voi cu ei. Eu cu ea.
M-am
privit în oglindă. Doar mi-am rujat buzele. Cu
acel baton vişiniu, păstos şi lipsit de luciu. Când am ajuns în
cameră, toţi m-au complimentat. Mama lui radia. Iubi să mă
sărute... Dar a sunat soneria! Lung şi scurt... Ştiam cine e la
uşă.
Toţi
s-au repezit la uşă, dar nimeni n-a îndrăznit să deschidă. Am
ajuns eu. Mi-era frică. Am închis ochii, doar pentru o
clipă...
Şeriful mi-a
zâmbit. Iubi mă ţinea de braţ. Mama se
prezenta. El a vorbit primul. Vocea lui sigură, clară şi directă,
i-a încovrigat pe toţi. Nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică.
Ba mai mult, se uitau la el cu respect pentru lovitura ce le-o dase.
Chipurile lor zâmbeau anemic şi-mi stârneau dispreţ. Îl uram pe
tata! Pentru ce-mi spusese... Niciodată nu mi s-a părut binele mai
slab şi răul mai puternic. Nicidată nu am văzut vrăjmăşia
crescând mai repede şi mai impunător. Iar speranţa mai bleagă...
Niciodată nu mi s-a părut mai nemernică viaţa!... Eram umilită.
Neputincioasă şi chiar mânjită. Atunci eu nu eram acolo decât
dovada celor spuse de el!
Peste trei ani,
într-un oraş nenorocit din acel sud imposibil, un tribunal pronunţa
fără complicaţii divorţul dintre noi doi. Nici unul dintre noi nu
s-a luptat să schimbe hotărârea celuilalt. Ce, poate, ne-ar fi
putut împiedica, copilul nu exista...
MARIUS
TH. BARNA
15.03.1999,
Bucureşti
