CUM AM FILMAT: RĂZBOI ÎN BUCĂTĂRIE
A scrie despre un film pe care l-ai realizat pare
gratuit, tardiv , provocator , dar este de netaguit ca randurile tale
in alte dati, au şansa de a întâlni un lector deosebit de curios…
Există câteva motivaţii care mă îndeamnă la travaliul scrisului si încerc aceasta, mărturisesc , cu cât mai multă sinceritate si obiectivitate, atât cât îmi stă in putinţă. Realizarea unui film , cel puţin de postura regizorului – una principală -, seamănă cu o adevarată „ întreprindere” , căreia i te închini şi i te dedici , cel puţin o bună perioadă de timp , un proiect cu „ componentă „ tructurală notabilă , care la finele său îţi oferă şansa de
a concluziţiona câte ceva , măcar despre proporţia , evoluţia , şansa
etc. împlinirii artistice sau a lumii pe care o socoteşti că ai
descoperit-o in traseul tău …
Interesant cumse face un film , aproape de anul 2000, în România…
În 1997, sunt invitata la Studioul de film TVR , Domnul Dan Necşule îmi pune în braţe scenariul literar Război în bucătărie , scris de Răsvan
Popescu, achiziţionat ulterior de studio , care era destinat a fi
realizat de Stere Gulea , devenit recent director general , deci într-o imposibilitate de a-l face.Directorul Studioului îmi solicita o opţiune regizorală , menită să-l convingă dacă îmi va încredinţa scenariul. Proiectul îi făcuse să dea bir cu fugiţii pe unii… Am scris o concepţie regizorală care poziţiona si dezvolta drama, ceea ce mi-a dat câştig de cauză , şi a fost începutul colaborării mele cu Răsvan, un autor căruia i-am administrat ambi’ia , talentul si efortul de a face ca proiectul său să ajungă un film. O poveste de dragoste pe un fundal de
adversitate etnică , o poveste cu personaje puţine , dificil de filmat ,
o distribuţie decisivă pentru care am călătorit de mai multe ori pe ruta Cluj- Oradea- Targu-Mureş , astfel descoperind-o pe Imola Kezdi, o poveste care trebuia sa fie filmată vara şi natural că aceasta s-a întâmplat să fie iarna, care mi-a oferit posibilitatea de a lucra cu „ marele şi notabilul „ Gheorghe Dinică, un film realizat în condiţiile pure – adevărate- tipice de fruste ale Europei de Est…
Dificultatea primordială era de a face o poveste credibilă şi a ţine în
balanţă un conflict în care fiecare tabără ( în cazul nostru română şi
maghiară ) îşi cere partea. Îmi plăcea povestea , mai ales că opera cu
individualităţi , în travaliul regizoral am putut să o dezvolt , iar
această problematică de conflict etnic, în care energiile negative se dezvoltă exponenţial , obturând raţionalitatea , nu îmi era străină . Cu mai mulţi ani în urmă am scris o proză , Dragoste şi ură , tot pe această temă a evoluţiei paroxistice şi distrugătoare a energiilor angajate dintr- o minimă stare de conflictualitate…
A fost una din marile bucurii pe care filmul mi le-a adus, faptul că , din faza lui de televiziune , am primit reacţii atât din zona maghiară , cât si din cea română , despre cât de adevărat este în cruzimea şi evoluţia sa. Dinică , un actor care aproape nu scoate o vorbă tot filmul , dar juca ce gândea ungurul , “ a fost exact ca tata” , mi-a spus o doamnă din
Covasna ; un prieten din studenţie , din Stei ( Apuseni), m-a sunat să
mă felicite. Au fost personalităţi la care ţineam, artişti de a căror
forţă nu mă îndoiam şi care au primit bine filmul: Mircea Nedelciu,
Ştefan Câlţia , Alex. Leo Şerban etc.
Au fost şi reacţii deosebit de violente : „ …cum am putut eu , tată de fetiţă, să fac opoveste atât de îngrozitoare , în care un tânăr român făcea asemenea grozăvii” şi ta na na şi bla bla bla . Unele, mărturisesc , m-au durut şi chiar întristat.
Pe
de altă parte , acel fel frust, simplu, direct de a filma o poveste, un
stil pe care , apoi, l-am descoperit (mergând cu alt film prin
festivaluri) ca fiind aparţinator unui spaţiu clar delimitat al Europei
de Est, mi- a dat încredere într-un fel de a exprima vizual un deziderat artistic…
Mă
simt aproape de acest film nu atât prin faptul că îmi aparţine, ci prin
acela , major, că descopăr o lume , câteva personaje antrenate în
conflict sub o viziune auctorială ţinând de contemporaneitatea propriei
lor existenţe …
După
ce ai făcut un film, dacă te uiţi pe ciorne, pe planurile de filmare ,
descoperi din nou evoluţia proiectului, uneori , te îngrozeşti
constatând cum hazardul sau rizibilul au influenţat planurile tale sau cu câtă inconştienţă ai mers înainte. Distribuţia a fost căutată multe luni de zile ,dar
apoi a fost schimbată cu o săptămână înainte de filmare . Nici vorbă să
o regret pe precedenta, dar … Apoi , am umblat mai multe luni fără
succes să descoperim un canton părăsit, pentru ca în final să revenim şi
să-l amenajăm pe cel descoperit in prima zi de
prospecţie împreună cu operatorul Doru Mitran…În varianta de sală(lung
metraj ) , filmul a fost gata din noiembrie 1999 , dar când scriu aceste
rânduri, în februarie 2001, având toate acordurile luate , nu ştiu încă
dacă premiera sa va fi în luna aprilie. Filmul stă de paisprezece luni
în cutie. Ca şi România , cinematografia navighează în haos neostenit.
Să ne mai mirăm că Eugen Ionesco , inventatorul absurdului, este
originar din România?... El , filmul, e deja trecutul… Sunt absolut
convins că va mai găsii un public interesat sau televiziuni străine
dispuse să-l difuzeze. Ar putea să facă o figură frumoasă şi în câteva
festivaluri internaţionale. Dar când va fi aceasta?? Oficiul Naţional al Cinematografiei ne-a tăiat din deviz copia subtitrată în limba engleză…
În perioada pregătirii, am avut şansa de a câştiga un concurs de debut pentru lung metraj cu un alt proiect: Faţă in faţă ( de data aceasta , după un scenariu propriu). Cele două proiecte au
ajuns să se intersecteze , rememorez multele presiuni menite să mă
determine să renunţ la unul dintre proiecte . Să turnezi două filme unul
după altul , o adevărată inconştienţă . În anumite zile simţeam să
nu-mi mai ţin capul pe umeri . Răsvan m-a întrebat o singură dată dacaă
pot să le duc la capăt pe amândouă , iar eu , care cum aş fi putut să
abandonez vreun proiect în care deja mă implicasem major, am mers înainte…
În varianta primă deteleiziune , am filmat în exterior , multe zile , la aproape - 20˚C, ceea ce a transmis de mai multe ori interpreţilor o tensiune interioară favorabilă jocului , apoi, când am
realizat completarea de peste 25 minute pentru marele ecran , am filmat
cantonul pe platou la televiziune, peste un an , introducând mai multe
secvenţe , care intrau
în film între finele uneia şi începutul alteia, cu interpreţii, peste
mai mult de 18 luni de la primul turnaj , totul fără să se simtă . Nu a
fost uşor , un rateu era uşor posibil. Dar pentru filmarea de pe platou a
decorului real , nu pot să nu îi mulţumesc încă odată operatorului Doru
Mitran …
Am
ajuns să văd filmul de mai multe ori în diferite proiecţii cu public.
Momentele povestirii de dragoste evident , emoţionează ,parcă îţi
freamătă inima, mi-a zic cineva . Eugenia Vodă , scriind o critică
severă în România Literară , remarca derularea spectaculoasă pe
sinusoida sentimentală a filmului. De mai multe ori am simţit cum
îi cuprinde un junghi pe unii spectatori când dezertorul ( interpretata
de Ovidiu Niculescu) îl leagă cu lanţul sau încearcă să-l facă să
mănânce forţat pe bătrânul cantonier. Finalul când tânărul îl descoperă
pe cantonier mort , Dinică joacă perfect moartea, îti taie răsuflarea ,
sala îngheaţă , este una din secvenţele cele mai puternice realizate de
mine. Poţi înţelege atunci ce e cinema-ul, ce forţă maximă de expresie…
În acele momente, nimic din dificultăţi , probleme , adversităţi etc. nu
mai contează. Faptul că un film rămâne independent să „ navigheze” în
lume, chiar şi fără tine , să te exprime sau să vorbească în numele tău
, face ca efortul să nu fie gratuit. Altfel ar fi îngrozitor. Dar aşa ,
câte din pasiuni , energii, acţiuni nu se risipesc şi se pierd , se
duc, lăsându-l pe acest „ object” artistic care este filmul, sau chiar o
carte acum , să-şi urmeze drumul…Marius Th. Barna
(Text
aparut in Observatorul Cultural, aprilie 2002, dar si in volumul cu
acelasi titlu al lui Razvan Popescu, publicat la PARALELA 45, in 2004)
