daca as bea o sampanie, proza scurta

1990, de Marius Th Barna












Mia intră în Palatul Stern (cunoscut sub numele de ,,Vulturul Negru’’), o construcţie din perioada anilor 1900, aflată în centrul Oradiei. E în şuvoiul celor care se îndreaptă fie spre un magazin, o locuinţă sau un birou. Se opreşte în faţa unei tarabe de ziare. Cercetează titlurile. Uneori se strecoară în faţa unor cumpărători care plătesc un ziar sau răsfoiesc o revistă. Işi alege câteva ziare pe care vânzătorul i le împătureşte. Pentru câteva clipe, atenţia îi e furată de un cerşetor. Nici un sentiment; doar un rictus al buzelor, puţină oroare. Revine la ziare; îşi ia pachetul. Porneşte mai departe. Nu o interesează nimic din jurul ei. Privirea ei ţinteşte drept in faţă, parcă sare peste cei ce păşesc înaintea-i. Freamătă, palpită toată. Un zâmbet care-i scapă uneori, o fixaţie a ochilor, mâna care strânge poşeta, îi trădează starea de uşoară surescitare.
- Da (vocea ei din off care-i însoţeşte mersul), o mansardă e o mansardă, iar o casă...casă! Hm?! Proprietară! E altceva... Şi mai ales acum când simt anii aceştia cu Mihai. Sunt, da...sunt clipe când regret despărţirea. E inerentă, lucid vorbind; dar dacă beau o şampanie, plâng...Oricum casa de la Arad a mătuşii Maria, hm...şi Arad-ul, un alt oraş. Să vezi ce ochi o să facă ,,dânsul’’.
O scară, o uşă mică de fier forjat ce se deschide, o treaptă, două, altele, o uşă de ieşire dintr-un cinematograf acoperit de afişe de unde o privesc câteva vedete, scara circulară ce continuă să urce, o treaptă, o altă treaptă şi uite şi o altă uşă. Mâna dreaptă a Miei s-a lipit de butonul soneriei. Ţrr...Ţrr...Ţrr...Şi tot sună. Un hornar din ,,fluviul’’ de jos îi atrage privirea. Ţrr...Ţrr...Ţrr...Tot sună soneria, în timp ce mâna ei stângă se ridică, iar poşeta alunecă pe antebraţ în jos. Degetele ei strâng un nasture al bluzei. Acum e linişte. Soneria nu mai sună. Mâna ei dreaptă caută şi scoate din poşetă o cheie. Din oamenii care au intrat în palat, unii se opresc în faţa vitrinei unui magazin; un bătrân încetineşte pasul citind un ziar; un tânăr, in sacou şi cu cravată la gât, îi depăşeşte pe alţii. Fluviul de oameni se desface. Uşa s-a deschis, dar Mia rămâne cu privirea aţintită spre hornar. Ochii ei lucesc, chiar puţin victorioşi! Buzele ei bolborosesc ceva; repede, repede şi pentru o secundă îl părăseşte pe hornar pentru mâna ce atunci strângea nasturele. Da! Hornarul o să-i aducă noroc. Îl şi urmăreşte până iese complet din câmpul ei vizual. Rămâne o clipă pe gânduri. Un zâmbet larg îi luminează faţa. Şi acum ochii-i sunt chiar puţin melancolici. Dar, en fin! Scoate cheia din yală. Zâmbeşte uşor şi împinge uşa ce se deschide larg.
De sus, oamenii ce se mişcă jos sunt tot oameni; poate puţin mai mici.

O cameră de zi, plină ,,ochi’’ de mobile ce o năpădesc. În centru, natural, o masă, patru scaune, câte o cămaşă sau un pantalon pe un spătar. Un bufet, tot plin, de eternele servicii de ţuică, de vin, de cafea. Cristal şi un relativ bun-gust. Tablouri pe perete. Vis-a-vis, o bibliotecă dospind de cărţi. Aruncă ziarele pe masă. Câţiva paşi prin cameră. Multe cărţi. Cărţi pe scrinul de lângă uşa deschisă ce dă în dormitor, unde patul nu e făcut. Cărţi pe jos. Cărţi stivuite ce se ridică pe perete asemenea iederei ce cuprinde uneori o casă. Câteva cărţi şi pe masă, iar lângă ele o brichetă, un pachet de ţigări şi o scrumieră.
Mia înconjoară masa; aruncă o privire în dormitor. Se întoarce. Lasă poşeta pe marginea bufetului. Pendula de pe perete care s-a oprit, îi atrage atenţia. Se apropie de ea. Faţă în faţă. Mia şi ceasul de pe perete. Dintr-odată parcă un fluid magnetic îi uneşte. Fiecare parte a obiectului: un colţ de lemn, arătătoarele oprite, numele vechi al firmei scris sub cifra 12, toate acestea parcă primesc magnetice însuşiri. Privirea-i se lipeşte de fiecare parte a întregului. Degetele ei păşesc; vârful unghiilor urcă pe învelişul de lemn. E în faţa ceasului aşezat lângă uşa de la baie. Un clipocit de apă se aude. Buzele i se desfac lent într-un zâmbet. Câte un clipocit de apă se aude din baie. De undeva de departe o şansonetă. Încet îşi leagănă capul Mia. Zgomotele din baie, mişcările ei parcă se suprapun peste melodia de jazz. Cu degetul mic învârte Mia arătătoarele. Albă e uşa băii de unde se aude (din când în când) un clipocit de apă. Mia deschide uşa camerei de baie. Ceasul, tras, acum merge.

Mihai e în vana plină de spumă. Îşi săpuneşte capul cu mişcări energice şi lent se întoarce spre uşa deschisă de Mia.
Mia s-a oprit câteva secunde în uşă. Bine dispusă, exclamă:
- Bonjour, domnule! ...
Un zâmbet şi tandru şi persiflator îi scapă ei.
- De ce nu spui nimic?!
Fără a aştepta răspunsul, Mia păşeşte spre Mihai. Până să ajungă la el, acesta îi aruncă un ,,bună’’ scurt şi indiferent. Trecând pe lângă oglinda din faţa chiuvetei, cu un pas în faţa vanei, Mia se opreşte pentru a arunca o privire scurtă, instantanee. Arată bine. E vădit mulţumită. Trage puţin aer în piept. Sânii îi palpită uşor. Se aşează pe marginea vanei. Matern, îşi lasă mâna pe spatele lui Mihai.
- ,,Tipule’’! Unchiul Alec a fost mulţumit. M-a susţinut nemaipomenit. Nici dacă aş fi fost fiică-sa , nu cred că m-ar fi apărat cu atâta aplomb. Ei, o să spui că exagerez. Dar a ,,împachetat’’ – am învăţat cuvântul pe sălile tribunalului ­– tot completul de judecată. Babele şi grupul ăla de stupizi care se hrănesc zilnic cu partaje, hoţii, ucideri, violuri; tâmpiţii ăia care intră în mobilierul sălii îi inhalau cuvintele. Judecătorul a decis azi la ora 11,40 – eu m-am uitat la ceas presimţind că va veni o oră fericită pentru mine – că succesiunea mătuşii Paula îmi aparţine. Ai auzit, domnule?!
Mihai, imperturbabil, se săpuneşte pe cap. Dă afirmativ din cap. Continuă să-şi frece cu săpun părul. E, se pare, un om meticulos.
- Apoi, continuă Mia, mângâindu-l cu privirea pe bărbatul ce se spală, a urmat adevăratul tur de forţă. Ca să vorbesc în limbajul pe care îl folosesc când şofez: viraje, frâne bruşte, timbre fiscale, demaraje, o sală, un alt act, câteva schimbări de viteze, zâmbete şi braţ la braţ cu unchiul Alec am terminat toate formalităţile şi hârtiile posibile şi imposibile. Am acte, domnule – cântat pronunţă Mia acest cuvânt – cum că imobilul de pe strada ,,Lalelei’’, nr. 6 , din Arad îmi aparţine.

Mihai s-a oprit pentru câteva clipe. Îşi odihneşte braţele pe marginea căzii de baie. Ca pentru sine, clipeşte din ochi, zâmbeşte puţin indiferent, ironic. Mia continuă:
- Sunt proprietară domnule, asupra casei şi a tot ce e înăuntru – pauză – iartă-mă. Dar sunt bucuroasă. Bucuroasă zău! Mi-o doream mult ...casa. N-aş fi vrut s-o pierd nici pentru amintiri. Mi s-ar fi părut că cineva mi le-a furat. Că mi-a luat o parte din ce port eu în mine din acea casă.
Vorbind, Mia s-a aprins puţin; acum, făcând o pauză, aruncă câteva priviri prin baie, revine la Mihai ce-şi masează cu vârful degetelor, ceafa. Mihai îi face cu ochiul, aruncându-i de sub o frunte acoperită de săpun, un zâmbet jumătate ironie şi jumătate înţelegere. Mia continuă:
- Da! Ştiu...E şi o valoare. Un mic capital care, vis-a –vis de...
Mihai o priveşte de jos în sus; nici nu clipeşte, iar faţa ăi e împietrită...
- ...sau chiar mai mult decât un adăpost, spune Mia parcă jucându-se cu cuvintele...o mică pauză...Ufff!?!...Uff? Nu. Nuuu – lung pronunţă Mia negaţia – să nu ţipi! Dar să te bucuri...Tu n-ai fost niciodată la mătuşa Maria. Dar eu te-am dus acolo. Te scoteam din scrisorile pe care mi le trimiteai, te aşezam lângă mine pe băncuţa din grădină, unde-ţi citeam rândurile. EI?!? Cât te iubeam, doamne! Ce copilă eram – vocea Miei e caldă, uşor melancolică şi puţin bass – aţă de tutun; accentul voit ironic pe băncuţă şi copilă, împiedică dezvoltarea melancolică.
Revine Mia în aceleaşi tonalităţi:
- Da! Atunci mă cam înnebuniseşi cu poveştile tale. Tu: vizionarul, damnatul, singuraticul...En fin!
Îşi masează tâmplele Mihai. Mia îi aruncă doar o privire rapidă pentru ca apoi să-şi aranjeze părul privindu-se într-o oglindă imaginară.
Mihai ia furtunul flexibil al duşului. Reglează apa. Îşi clăteşte de spumă capul. Efectiv savurează apa care curge peste el. Aruncându-i o privire din când în când, o privire urmată de o maternă ridicare a mâinii de pe umerii bărbatului pentru a-l curăţa de săpun. Mia revine:
- Mă asculţi, dragă? Mă asculţi?!? Îl interoghează ea pe Mihai.
Îl loveşte amical peste ceafă.
- Mă asculţi?!?
- Da! Mhh! Da, mormăie Mihai de sub duşul de apă.
- Hei, gata, gata cu trecutul! Hai să ne uităm în faţă...ţţţ...ţţţ...ţţţ! ce tonică e dimineaţa aceasta. Hai să-ţi mai povestesc! – o mică pauză în care-l dezmiardă pe bărbat cu privirea – Bine? ...Da, hai! Aprobă-mă...hm...mormăi?!? – deloc indispusă de bărbat, femeia parcă se joacă cu el – Ursule?! Mai mormăi?! ... Hai?! Nu-i aşa că mă asculţi?
- Mhhh! Mhhh! – Mihai de sub jetul de apă.
- În primul rând vreau să aerisesc casa. Vreau să scap de boarfele ce împânzesc casa. Voi păstra salonul care e Louis XV şi dormitorul. Mi se pare, cel puţin pentru început, pentru această perioadă de trecere care o să vină ,,dans ma vie’’ – iarăşi o pronunţie uşor cântată- o chestie puţin simpatică, hazlie, să dorm acolo, nu te uita urât la mine. Ştii că sunt uneori o perversă şi nici tu nu ai făcut prea multe ca să mă schimbi, dar e o chestie să mă tăvălesc – Ha! Ha! Ha! Da, e un cuvânt cam grosier – eu , cea care peste o lună – două voi deveni ,,oficial’’ o mică oaie neagră a familiei şi care se va lăsa apoi purtată în lumea visurilor în acel pat – mausoleu al fidelităţii câtorva cupluri cât se poate de credincioase şi curate ale clanului Rădăcinarilor... o mică pauză...puaf...puaff...Da, acum vorbesc prostii, chiar urât (acum e un glas de fetiţă în baie). Nu-ţi fie teamă, nu o să devin o ...-pauză în care timp maxilarele se strâng, buzele sunt doar o linie, faţa ei devine mai gravă anunţând vocea ei mai caldă:
- Auzi?! Tu să nu crezi că ar fi cazul să mă rogi, să-mi spui că tu...hm...auzi?!? Să nu crezi că mă bate gândul să renunţ la divorţ. Nu! Nu! – exclamă Mia strângându-şi buzele.
Îşi ţuguie buzele:
- Ţţţ...ţţţ...ţţţ!

Mihai lasă duşul de apă să cadă în vană. O priveşte pe Mia. Nici nu clipeşte. Apoi privirea o părăseşte pe femeia din faţa lui şi care după ce fusese plăcut surprinsă de aceşti ochi adânci devine uşor bulversată când îi observă meditativi şi căutând ceva, fără să-şi dea seama ce, prin baie. Dintr-o dată au devenit amândoi puţin trişti. Ochii lui caută ceva prin sala de baie. E o căutare uneori uşor precipitată de mai mult de câteva secunde şi care oboseşte repede. Atunci ochii lui sunt ajunşi din urmă de ai ei care simte că s-a întâmplat ceva. Mâna ei urcă de pe spinarea uşor încovoiată a bărbatului. Faţă în faţă, cei doi nu spun nimic. E un blocaj reflexiv care-l face pe el să-şi urce privirea în sus. E o lentoare în această urcare. Mia îşi întoarce capul. În spatele oglinzii atârnă agăţat pe uşa băii un halat. Nu se aude nimic. O secundă...Două...Mai multe. Ochii Miei sunt mai umezi, mai calzi. Halatul se lungeşte şi dintr-o dată sfâşie oglinda.
Unghiile ei se înfig în carne. Palma femeii strânge ceafa bărbatului. Brusc, ea îşi întoarce faţa spre el. Mihai îşi umple cu apă palmele făcute căuş şi, atent, cu o uşoară autotandreţe, îşi umezeşte umerii. Buzele lui se apasă una peste alta. Faţa lui bosumflată e asemenea a unui copil. Dintr-o dată, în faţa unei asemenea imagini, Mia se destinde. Îşi aruncă puţin părul pe spate. Un zâmbet larg îi umple faţa până la urechi.

- Ţuţi – exclamă ea cu vocea mai înaltă şi suavă.
Palmele lui făcute căuş tot iau apă pe care apoi o lasă să se scurgă pe umeri.
- Ţuţi, Ţuţi, Ţuţi, şi vocea ei devine mai joasă, Ţuţi...(o voce chiar din off).
Cât se poate de natural Mia îşi apleacă capul spre el.
Buzele ei se lipesc de urechea lui. Pleoapele lui se lasă uşor în jos. Sănătoşii ei dinţi muşcă lobul urechii. ,,Mrr’’ – un mârâit uşor îi scapă bărbatului care-şi mângâie uşor barba. Buzele ei nu se dezlipesc de ureche. Se retrag de câteva ori uşor de tot. Şi atunci cutezătoarea ei limbă îi dă tulburătoare senzaţii bărbatului ce continuă să-şi mângâie barba. Pleoapele lui s-au lăsat complet în jos. Încheietura mâinii ei e încătuşată în degetele bărbatului. În vana plină de spumă, bărbatul sărutat de femeie pe ureche îşi mângâie barba.
Un zgomot de ,,frâne’’ distruge liniştea sălii de baie unde plutea anterior, de departe, o şansonetă tăiată uşor de câte o picătură de apă ce se scurgea din robinet. Un claxon. Două. Trei... Şi dintr-o dată o mulţime. O orchestră de claxoane intră în încăpere.

Mia e în picioare. De sus îl priveşte pe Mihai. El continuă să-şi mângâie barba. Nemulţumit, îşi ridică faţa spre ea:
- ,,Secolul XX’’! ...Ce să-i facă?!?...Închide geamul – îi porunceşte bărbatul femeii.
Mia se ridică pe vârfuri. Mihai se lasă să se cufunde în apa înspumată. Mâna femeii închide geamul. E mai linişte. Un căscat lung al bărbatului. Şi o întrebare a ei:
- Te spăl pe spate? Hai?! Te spăl!
- Da! Da! Da! răcneşte gros din apă bărbatul.
Şi în aceeaşi clipă mâna lui ţâşneşte din apă cu săpunul pe care îl întinde ei. Mia zâmbeşte. Mihai s-a ridicat puţin. I-a întors spatele. Încet. Bătrâneşte. Se lasă pe marginea venei. Fesele lui se desfac uşor când se lipesc de emailul căzii.
- Ei! Escrocule! – exclamă bine dispusă Mia. Cine o să te spele pe spate?! Cine o să aibă grijă de tine?! – îl interoghează ea, în timp ce-l freacă cu săpun pe spate. Mia a luat şi buretele în mână, pe care îl umple de săpun. Săpun. Săpun. Şi dă-i şi freacă-l pe bărbat pe spate! Ai să-ţi găseşti o fetiţă?! Sau o pipiţă?! O damă?! O femeie serioasă. Ei, tipule, tipule!
El fredonează uşor ascultând-o. Cu braţele întinse îşi sprijină palmele pe genunchi. El e însă cu gândul undeva aiurea deşi de multe ori privirea lui îngheţată pe un săpun, o savonieră goală, pe o perie de unghii, un flacon de şampon, pe duşul agăţat de perete. Mia însă îi tot vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte. Emană farmec. E într-o stare de bună dispoziţie. El nu ascultă. Acum priveşte geamul de la baie închis. Umerii i-ai căzut puţin în jos. Femeia îl spală în continuare pe spate. Îi vorbeşte. Dar el nu aude. Îşi mângâie iarăşi barba.
- Gata! Gata! Hai să te clătesc pe spate. Gata! Hai în apă! – turuie Mia, mai ales atunci când îl observă pe el neatent.
- Hei! Ce faci?!? Ce faci?!? Şi totuşi Mia râde.
El s-a întors spre ea. Se ridică în picioare. Ia duşul în mână. Îl porneşte, îndreptându-l spre spate.
- Rien. Fă-mi o cafea!...vocea lui e caldă.
Apa ţâşneşte din duş şi se prelinge pe spatele frumos al bărbatului.
Mia îşi şterge mâinile de un prosop.
Singur în baie, Mihai se bucură de apa caldă a duşului care-l mângâie pe spate.

Mia a aşezat ibricul cu apă pe aragaz. Ţârâitul soneriei o cheamă la uşă. Un poştaş care o salută cu cât se poate de multă curtoazie îi întinde o telegramă. Citeşte Mia în câteva secunde telegrama. Veşti bune. Semnează de primire şi închide uşa. Rămâne pentru o clipă împietrită în spatele uşii, face apoi o piruetă şi în câţiva paşi de tangou, cu un partener imaginar, străbate holul. Aruncă telegrama pe masă. Intră în bucătărie. Apa fierbe în ibric. Mai pune câteva linguri de cafea. Şi-a păstrat starea de bună dispoziţie. Fredonează uşor, în surdină. Din când în când, face câţiva paşi de dans. Toate părţile corpului ei comunică aceeaşi bună dispoziţie, aceeaşi vivacitate.

În baie, Mihai s-a lăsat din nou în venă. E cu săpunul, cu buretele în câte o mână. Gândurile îi zboară iarăşi aiurea. Îl trezeşte pentru o clipă vocea ei venită din bucătărie.
- Ce faci?! Nu eşti gata?!

Ceştile cu cafea sunt pe masă. Mia s-a aşezat pe scaun. Îşi aşează un picior peste celălalt.
Cu buretele plin de săpun, Mihai continuă să se spele. Buretele se lasă pe genunchi. Apoi, cu aceeaşi meticulozitate de până acum, bărbatul îşi freacă gamba. Nu-i scapă talpa sau locul dintre degetele picioarelor.
Vocea femeii ajunge din nou la el:
- Vreau să termin de aranjat casa în câteva săptămâni. Apoi voi pleca la Triest. M-a chemat Clara, de câteva luni, dar nu ţi-am spus de intenţie. Ei! Acum am primit o telegramă de la ea. Să nu spui că nu te miri!
- Mă bucur acum de modificarea, hm,hm – o mică pauză – hm, motivului călătoriei mele spre ea. Dacă acum câteva luni, când înaintasem divorţul mă gândeam la acest drum ca la un penaceu – psihic absolut necesar, acum simt în schimb că atunci când mă voi urca în tren îmi voi fi rezolvat multe probleme. Ca să vorbesc asemenea unuia din glasurile tale:
- ,,Multe gânduri negre vor fi plecat din sufletul meu şi nu voi fi doar o pasăre în clipa în care se ridică plină de speranţe la ceruri, ci una care pluteşte peste câmpurile cele verzi în care se iubesc îndrăgostiţii, peste holdele cele galbene unde muncesc ţăranii, peste drumurile ce se unesc acolo unde cetăţile poartă pecetea timpurilor.’’
Fumează în timp ce vorbeşte. Lasă ţigara în scrumieră. Compară ora indicată de ceasul de pe mână cu cea de pe perete. – Ah, dar acesta stă! Degetele ei culeg ţigara din scrumieră şi-o părăsesc între buze. Pe gânduri; poate aiurea; căci, - (o voce din off). Da. Triest! ...(pauză)...Clara...(o altă pauză). Case de comerţ...voi face şi un transfer de bani...cred că Lisabona...

Mia trage acum ceasul de pe mână. Aruncă o privire uşii de la baie. Mecanic, degetele ei răsfoiesc câteva ziare. Uşa băii. O pagină de ziar. O altă pagină peste care se pleacă privirea femeii. Câteva versuri îi atrag atenţia. Un nume: Romulus Bucur. Îngână versurile şi molcom vocea ei umple încăperea, iese din cameră, intră în dormitor, revine în salon, da, revine: vocea ei:

Le monde
c’est moi
La monade

să luăm o cadă s-o e una din propoziţiile
umplem cu apă caldă fundamentale ale artei
să înălţăm în jurul ei tale poetice
zidurile de cuvinte să te ghemuieşti
punem în apă semnatarul în apa caldă ca un făt
acestor rânduri să ca un ou plutind
tragem o perdea de nailon pe apele primordiale
(e pudic) eşti elementul activ te
îşi explorează gândeşti cum poţi
propriul trup, muşchi cu face dragoste în baie
muşchi organ cu mii de crenguţe minerale
organ nu e nevoie să se întrepătrund cresc
intrăm în amănunte sparg pereţii şi
-şi-aşa sunt nesemnificative-

În baie Mihai e în picioare în vana ce se goleşte de apa minerală. Corpul său, sub apa duşului ce-l curăţă de săpun, ia diferite poziţii. E asemenea unei statui greceşti căreia parcă cuvintele de dincolo de uşă îi dau viaţă.
Terminând de citit versurile, Mia îşi întoarce capul spre uşa băii pe care o fixează câteva clipe pentru a se ridica apoi şi pentru a se apropia fantomatic de ea. În timp ce se apropie zgomotul apei duşului se opreşte şi odată cu el orice sunet. Linişte. Încet, încet, încet, se apropie de uşă.
Dincolo bărbatul îşi şterge cu atenţie părul, faţa, ceafa.
Cu urechea lipită de uşa băii stă Mia.
Bărbăteşte îşi frecţionează Mihai spatele.
Încet îşi roteşte capul spre uşă Mia. Buzele ei ating lemnul.
Cu multă, multă, multă meticulozitate continuă Mihai să-şi frece trupul.
Rujul de pe buzele femeii a rămas pe uşa băii.
Atent îşi şterge Mihai şi pulpele şi gambele de apă.

Mia s-a retras în dormitor. S-a ghemuit pe pat. Îşi adună cu braţele lungi sub ea picioarele. Bărbia şi-o înfige în rotulele genunchilor. Uşor, puţin de tot, coboară rochia. Ochii ei rămân pe uşa băii pe care buzele şi-au pus pecetea.
Uşa băii se deschide. În cadrul ei apare Mihai înfăşurat cu un prosop în jurul mijlocului. O caută cu privirea pe Mia. O găseşte. Zâmbeşte el. câţiva paşi ai lui, prin cameră, spre Mia. Se opreşte. O privire spre Mia. Şi un zâmbet gen: ,,Oare nu ne-am supărat?!’’. Revine. Se îndreaptă spre tava cu ceştile de cafea. Plin de graţie ia bărbatul tava pe care o va depune pe pat în faţa femeii. O privire intensă a bărbatului. O fixează pe femeie. Iar ea nu fuge de privirea lui. Da. Îi răspunde. O privire! Hm...Şi o mărturisire a ei:
- Da, mi s-au înecat...(nu găseşte cuvântul)...Hm! Hm! Hm! Lasă-mă! Sunt tristă (efectiv miorlăie) Sunt tristă...
El o fixează în continuare pe ea. O privire scurtă şi sigură: hai să fim serioşi!
Miorlăie iarăşi Mia:
- Tristă! Dar numai un minut, două, trei (arată cu degetele mâinii drepte)Tristă!?!

Mihai s-a lăsat pe pat. E în faţa lui Mia. Întins,stă într-o rână. Picioarele îi atârnă uşor pe marginea patului. Mâna lui stângă încet se apropie de ceaşca de cafea pe care o îngroapă în palmă. La fel o duce la buze. Privirile celor doi s-au lipit una de alta. Mihai vrea să spună ceva. Îşi dezlipeşte puţin buzele. Câteva clipe privirile sale au îngheţat. Culege o ţigară din tabachera aflată în mijlocul tăvii. Rulează ţigara între vârfurile degetelor mâinii stângi. Mai soarbe o gură de cafea. Ochii lui inhalează culoarea lichidului din ceaşcă. Aşa îi aruncă întrebarea ei:
- Ce-i cu Clara?!...Afaceri?
- Acu’ vreo două, trei luni am sunat-o. Ştii, mi-era...chiar şi acum, greaţă de tot. De tot şi toate. Gânduri, oameni, străzi, tot, tot, tot şi natural chiar şi...
- De mine, nu?
- Da, de tine! Da’ nu atât de bine ca persoană fizică sau ca personalitate ci de tot ceea ce aduseşi tu în mine sau în spaţiul nostru – acum vorbind Mia intră într-un ,,rulaj’’ verbal şi inerent îşi aprinde o ţigară. Gestul ei a fost rapid iar el a rămas cu mâna ce se îndreaptă spre brichetă în aer.
Mia îl punctează:
- Melcule! Pot să mor până îmi întinzi un foc. Îl priveşte pe sub sprâncene. – Melcule! – şi dintr-odată slobozeşte fumul din piept spre Mihai. Acesta, întins în pat, înaintează puţin prin fumul de ţigară. Ia bricheta din mâna ei. Îşi aprinde ţigara:
- Şi?! Şi?! Şi?!
- Şi mă gândeam să intru puţin în negustoria Clarei. Dar fără balcanisme!
- Ce vrei să vinzi?
- Oh, nimic! Acum!... Voi băga ceva bani şi voi călători prin Italia, Elveţia şi cred că şi pe la sârbi.
- Singură?!
- Nu! Cu Clara.
- Poftim? El iarăşi şi-a ridicat privirea spre ea.
- Da! Clara e – pauză – cum să-ţi spun? Da, e ,,fatigată’’ – cat se poate de nazal pronunţă cuvântul Mia – de afaceri. Vrea şi ea o perioadă să o lase mai molcom. De aceea îmi şi acceptă banii mei investiţi pur şi simplu în treburile ei iar eu să nu mişc nimic. Vom călători practic mai multe săptămâni în care ea va mai reveni la treburile ei; nu-i nici o problemă că mă lasă şi singură.
- I-auzi – exclamă Mihai.
- Ştii că la început efectiv vroiam să mă vâr în comerţ. Clara mi-a propus să mă ocup de mobilă. Mobilă şi ceva interioare. Dar...
- Mhh?!?
- Ei? O criză, o mică criză de personalitate! Rutină, infatuare, un mic complex de personalitate şi a rezultat un refuz de fapt, nu mă simţeam în stare decât a fi o palidă copie a Doamnei T…
- Poftim?!
Un clopoţel sună deodată în ochii ei şi uite aşa din senin un zâmbet îi luminează faţa.
Puţin feciorelnic, ochii se lasă în jos. Trec peste mâna lui ce acoperă pe jumătate ceaşca afundată în plapumă şi se opresc pe ceaşca rămasă singură pe tavă. O mişcare relativ scurtă şi cam ondulată făcută cu mâna dreaptă de Mia ce ridică de pe tavă ceaşca. Între două înghiţituri de cafea cei doi îşi aruncă fiecare celuilalt cu dăruire un întreg set de priviri. Evitând pronunţia, cei doi dialoghează prin stări, evident hrănite prin acel lichid negru şi misterios, în acel pat-plapumă. Sunt clipe când intensitatea privirii îi stăpâneşte deplin. O magică baghetă îl atinge pe cel ce receptează privirea. Încet, încet, simţurile parcă pun stăpânire pe cel ce emite. Sunt clipe când nemişcarea ridică acest spaţiu în ireal. Peştii continuă să înoate în acvariul din faţa ferestrei.
- Hmm! De! Cred că...
- Bă să nu crezi nimic – îi răspunde Mia.
- Serios?! De ce? Hm?! Şi după o pauză mai lungă, o clătinare din cap a bărbatului.

Mâna lui ridică ceaşca ca pe o cupă; ms! Deasupra ei şi pe sub pleoape ochii săi căprui râd, privind femeia din faţa lui. Cu multă lentoare, ridică aceasta ceaşca de cafea. Mişcarea mâinii femeii este parcă oprită totuşi de privirea adâncă a lui. Mia îşi umezeşte buzele. Roşii îi sunt ei buzele umezite. Soarbe din nou femeia o gură de cafea şi păstrând ceaşca la buze, dar fără a înghiţi lichidul din interior, îşi schimbă poziţia. Picioarele ei se întind într-o parte. Carnaţia lor ascunsă – hm – sub ciorapii de mătase neagră se lasă descoperită de rochia care rămâne mototolită în urma mişcării. Nimic nu-i scapă lui Mihai. Palma lui care îngroapă ceaşca de cafea în ea se deschide. Ceaşca rămâne în podul palmei. Degetele sale convulsionează puţin prin aer. Acum cu buricul degetelor îşi atinge buzele el. cât de calzi şi de rugători sunt ochii lui. Ea îşi lasă puţin capul pe spate. Hai să spunem într-o: ,,dungă – diagonală’’. Cu coada ochilor îl priveşte pe el. ochii lui. buzele lui, ceaşca lui de cafea, mijlocul lui acoperit de prosop. Ochii lui ce şerpuiesc peste gleznele, genunchii, pulpele ei sunt priviţi în înţelegere şi chiar căldură. Soarbe din nou o gură de cafea Mihai. Mâna lui nu lasă ceaşca jos ci se duce într-o mişcare paralelă cu patul până la ea. E surprinsă puţin ea. Aşteaptă o surpriză. Îşi umezeşte iarăşi buzele Mia. Acum mâna lui o atinge. Cu dorinţă se mulează palma bărbatului în veştmântul femeii. O dorinţă de a provoca. O dorinţă în care Mia pare atinsă evident şi sânul ascuns sub rochie este trezit parcă cum se pare că se schimbă răsuflarea ei. Uneori, în mişcare, mâna lui se retrage şi Mia este atinsă de ceaşca pe care bărbatul nu a lăsat-o din palmă. Ceaşca este împinsă înainte şi fiecare mişcare pare amplificată în efectul pe care îl are asupra Miei. Aceasta îşi lasă uneori închizând ochii mâna în jos, vrând să culeagă de pe tavă ceaşca ei de cafea. Mâna aceasta care se tot ridică şi coboară, într-un ciudat balet deasupra ceştii de cafea intră în atenţia lui Mihai ce cu intensitate o urmăreşte. Apoi el îşi apleacă capul sărutând încheietura palmei femeii. Mia şi-a deschis ochii, lăsându-şi asupra bărbatului care îi sărută mâna ce-şi continuă dansul. Peste buzele bărbatului cade uneori brăţara femeii. Asemenea unei regine, Mia îşi plimbă privirea prin cameră. De peretele din stânga, de lângă oglinda imensă ce striveşte măsuţa ei de toaletă, o tapiţerie, reproducere după ,,Chagall’’: dublul portret cu pahar de vin o face să zâmbească. La picioarele ei, un bărbat sărutându-i podul palmei îi transmite tulburătoare senzaţii, în timp ce de perete, un altul, triumfător, ridică un pahar de vin purtat fiind pe umeri de o mireasă căruia acesta îi acoperă cu mâna stângă un ochi. Mia îi ciufuleşte părul. Încă o dată. Încă o dată. Cu dragoste îl priveşte pe Mihai, ce încă e îngenuncheat la picioarele ei. Acum îi mângâie creştetul capului. Câtă dragoste impune din privirea ei. Mihai se ridică. O ia în braţe. Amândoi, îngenuncheaţi în pat, se îmbrăţişează. În spatele lor o reproducere grafică: studiu de draperie după ,,Da Vinci’’ a fost lipită pe uşa dulapului o mobilă ce încarcă efectiv spaţiul acela redus.
- Ţuţi! Ţuţi! Ţuţi!, îi şopteşte bărbatul femeii.
O tot sărută. Sărută. Şi iar sărută. Şi iar. Acum s-au oprit. Se privesc doar. Faţă în faţă. De fapt, dacă la începutul acestui joc, exorcizarea se împleteşte cu o firavă excitare, în final pulsurile erotice pun complet stăpânire pe cei doi. Cei doi sunt gata să sară unul asupra celuilalt. Ceştile goale sunt pe tava din colţul patului.

Cu dorinţă şi poftă o strânge Mihai pe ea în braţe. O culcă, afundând-o în pat. Buzele lui le strivesc pe ale ei. Mâna lui dreaptă se înfăşoară în părul ei. Cu degetele răşchiate şi întinse mâna lui stângă ridică dintr-o dată rochia femeii pentru a se lăsa pe pântec. O apăsare, apoi alta. Un picior al ei se ridică din plapumă. Apoi el se aruncă asupra ei. O întoarce deasupra-i. Cu mişcări mai bruşte uneori, dar sigure, el o dezbracă. Patul-plapumă, pulsează şi el. Ceştile goale de cafea se rostogolesc pe tavă. Hainele ei plutesc prin cameră. Viata peştilor din acvariu îşi continuă implacabil cursul. Bărbatul s-a aruncat pe femeie. Mişcările lor convulsive la început, zguduie patul. Multă patimă. Chiar violenţă. Încrâncenare. Dorinţă. Paroxism. Şi dintr-o dată linişte. Linişte.

Răsturnate sunt pe tavă ceştile de cafea. Abia se prelinge zaţul din ele. Linii frânte şi întortocheate iau naştere una după alta. Mia îşi lasă capul pe pieptul bărbatului cu faţa întoarsă spre el. Printre gene filtrează Mia fereastra din faţa ei. Peşti de diferite culori înoată în acvariul în care lumina se scaldă şi ea. Câtă linişte în cameră. Ceşti de cafea, unde zaţul de pe fluid s-a scurs. Ciudate linii se văd în palma stângă desfăşurată a femeii. De undeva, de departe parcă, se aude clopotul unei biserici. Printre gene strălucesc ochii femeii. Ochii bărbatului sunt închişi. Peştii tot înoată în apa acvariului. Dantele negre sunt pe fundul ceştilor de cafea. O muzică, a apelor parcă, mai susură câte puţin. Mai picură. S-a oprit. Vocea unui crainic ce răspunde ascultătorilor se aude uşor estompată. Se aude:
- Pentru cel din zona Capricornului...
Dintr-o dată, Mia şi-a ridicat capul întorcându-se spre Mihai. Îl mănâncă cu drag din privire. Zgomotos îl sărută ea pe el. Printre gene o priveşte Mihai pe femeie lângă el. linişte. Peştii care înoată în acvariul din faţa ferestrei. Piciorul ei care se lipeşte de al lui. Palma ei stângă care-i mângâie coapsa. Degetul mic de la palma bărbatului ce se joacă cu părul din creştetul capului femeii. Un fir, două, mai multe, care se încolăcesc în jurul degetului. Întins e bărbatul şi uşor chircită e femeia lângă el. un picior uşor încovoiat al ei. Degetele de la piciorul drept al bărbatului. Lungi sunt unghiile de la mâini ale Miei. Urechea dreaptă a lui. un smoc de păr de sub braţul ei. Genunchiul ei. Membrul lui aflat sub palmele ei cu degetele puţin depărtate unul de altul. Pântecul femeii pulsează. Buzele bărbatului, puţin întredeschise, sunt roşii. Umărul drept al bărbatului se freacă de plapumă. Frumoşi sunt sânii femeii. O uşoară transpiraţie pe fruntea Miei. Bărbatul e întins pe pat şi la o palmă lângă el, ea...

Mia, rar de tot:
- Ai să-mi lipseşti.
- Şi tu mie, îi răspunde grav Mihai.
Tot înoată peştii în acvariu. Se tot aude vocea crainicului comentând horoscopul.
- En fin, încearcă el să taie tristeţea.
Acele ceasului de pe perete sunt iar oprite. Pe lângă case, trece Mia nudă pentru a intra în baie. Mihai rămâne întins în pat. Ceasul de pe perete este fragmentat cu privirea de către el. Un colţ. Câteva cifre: 7, 12, 1; numerele vechi ale firmei. Din baie răzbate zgomotul apei. Cu privirea aţintită spre ceasul de pe perete, clipe întregi rămâne Mihai întins pe pat.

În baie, în vană, sprijinindu-se cu fundul pe călcâie se spală pe pântec femeia. Apa ţâşneşte puternic din capul de plastic al instalaţiei de duşat. Uneori palma mâinii libere a femeii se face căuş şi se umple apoi repede cu apă. Pielea de la încheietura pulpelor e spălată. Alteori, apa care ţâşneşte loveşte coapsele, pântecul şi o senzaţie de uşoară durere leagă plăcerea şi moleşeala ce au cuprins corpul femeii; atunci pleoapele se lasă în jos, buzele se deschid puţin şi limba femeii încearcă să evadeze. Dinţii albi muşcă limba. Printre genele întredeschise sclipesc ochii femeii. Un zâmbet larg, până la urechi îi inundă dintr-o dată faţa. Dar aceasta ţine câteva secunde, nu mai mult. E adevărat, se repetă de mai multe ori.
Întins pe pat, sprijinindu-se pe coate, Mihai fredonează. Fluieră. Încropeşte o melodie. Alta. Bate în aer, cu vârfurile picioarelor, tactul melodiei. Îşi ridică privirea spre candelabrul încărcat. Fredonează. Mai grav. Un candelabru încărcat atârnă de plafon. Mihai e singur cu sine.
În vană Mia nu caută plăcerea. E atentă, meticuloasă chiar, foloseşte când săpunul de formă ovală, când buretele fin într-o succesiune de mişcări precise şi ordonate.
Mihai se târăşte până la marginea patului – plapumă. Rămâne cu privirea aţintită câteva clipe spre un colţ al dormitorului. Apoi spre uşă. Nimic nu s-a schimbat în lumea celor din faţa ferestrei. Peştii înoată când într-o direcţie, când într-alta.
Nud, Mihai păşeşte prin cameră. Păşeşte. Deschide uşa dulapului lui de unde aruncă pe pat un costum aflat pe umeraş, apoi o cravată şi o cămaşă albă. Cămaşa pluteşte prin aer până să aterizeze lângă tava cu ceştile goale de cafea. În baie, în vană, cu zâmbetul pe buze, îşi priveşte Mia pântecul. Apa care ţâşneşte loveşte corpul femeii în zona buricului, de unde se scurge în jos pe pântec şi pulpe. Sunt clipe când mâna femeii coboară. Vârfurile degetelor ating epiderma. Uneori aranjează un fir de păr, alteori chiar mai multe; un smoc de păr, altul apoi. Ochii ei lucesc uneori.
Cu o mişcare rapidă a mâinii, Mihai aruncă conţinutul paharului de ţuică pe cerul gurii. Am! Am! – şi un rictus instantaneu fulgeră gâtul şi buzele bărbatului. Mihai e în salon. E nud. Stă în faţa uşii deschise a barului. Înăuntrul acestuia, într-un colţ, câteva sticle. Un pachet cu ţigări lungi deschis. În spatele câtorva pahare, separate de celelalte, o sticlă de şampanie, iar într-un pahar din stânga ei, o crizantemă având vârfurile a două-trei petale tăiate.
- Ti! Ta! Ta! Ta! Ti! – fredonează din off Mihai.
Îşi mai toarnă o picătură de ţuică, pe care după ce exclamă: ,,-Dacă aş bea o şampanie?’’, o lipeşte de limbă.
Vocea lui, sonoră dintr-o dată, umple încăperea:
- să vedem ce spune ,,dânsa’’?!
- Poftim??? Poftim??? – întreabă Mia întorcându-se spre uşă.
E în vană, în picioare. A agăţat duşul de perete. Sub apă, corpul îi străluceşte de picături. Coapsele, sânii, braţele-i zvâcnesc.
- Poftim?
- Te fac o şampanie?, o întreabă Mihai înaintând spre ea venind de la uşa băii.
- Ah?! Ah?! Ah?! – exclamă, suspină Mia. Îl priveşte, îl măsoară. Eh? Uite, pe deseară (un ,,deseară’’ calm, lung, cald în vocea ei catifelată). O.K.?!?
O pauză. Degetele răşchiate ale bărbatului se afundă şi împing părul de pe frunte, în sus pe creştet.
- Ce-i ?! E ceva?!
- Nu! Pur şi simplu mă gândeam să bem o şampanie. Am văzut o sticlă în bar...
Mia întoarce capul spre fereastra mică, din colţ. Pentru o clipă, capul ei rămâne înclinat, împins spre ochiul de geam de gâtul prelung şi întins. Un muşchi al gâtului zvâcneşte sub pelicula subţire de apă.

Mihai se plimbă prin salon. E nud. Se opreşte pentru o clipă în faţa uşii barului. Ia sticla de şampanie. Porneşte spre bucătărie, unde, odată ajuns, deschide frigiderul. Lasă sticla. Cimentul rece din bucătărie, pe care-l simte în tălpi, îl nemulţumeşte. Totuşi se opreşte în faţa aragazului. Deschide cuptorul. Culege dintr-o cratiţă o aripă de pui. Câteva muşcături şi gata aripa. E plin de sos şi pe buze şi pe degete. Ca un copil îşi suge degetele. Se întoarce. Pleacă de acolo. O voce din off îl însoţeşte.
- Doamne! Câtă înţelegere ne dă timpul! Zilele, orele, clipele ce trec una după alta. Uită că...A fost...Hm!...Îmi păstrez totuşi, uite, plăcerea de a-i oferi o sticlă de şampanie.
Se scarpină pe bărbie.
- Ei! Cred că despărţirea noastră, care e o chestiune de câteva săptămâni, va fi elegantă. Ei! Au fost câteva perioade. Da? Da?! ...Ale şampaniei! A fost o şampanie a anatomiei noastre umane! (Într-o succesiune rapidă, cuvintele lui Mihai sunt urmate de imagini ale celor doi deschizând câte o şampanie, sorbind dintr-o cupă de cristal. Sunt, când singuri la o masă într-un restaurant cu o lumânare între cei doi, când în câte un interior; chiar dacă în majoritatea imaginilor cei doi tronează în patul nefăcut sau întinşi pe jos, planul doi al fiecărei imagini dezvăluind un alt loc). A simţurilor, a buzelor ce ating corpul celuilalt, a râzgâielilor – sâc – a contactului limbii, trezită şi pişcată (o pronunţie cu accent pe ,,şc’’)de lichidul spumant, cu pielea încinsă de sânge!...Ha!...a fost apoi o perioadă scurtă a şampaniilor clanului Rădăcinarilor când am cerut pe ,,dânsa’’ şi ea m-a plimbat prin arborele familiei, să-i cunosc mai marii. Apoi când am venit aici să pregătesc ,,casa de piatră’’. (De data aceasta cuvintele sunt urmate de imaginile unui oraş vechi în care clădirile nu spun nimic de secolul XX, sunt imagini parcă aduse de cineva care pluteşte parcă deasupra oraşului, iar mişcarea care se simte pare a fi mai mult a unui balerin decât a unui dansator). După fiecare imagine a oraşului văzut de sus, care apare şi curge în ritmul muzicii, chipul uneori transfigurat parcă de suferinţă, alteori irupând de bună dispoziţie, al Miei, fulgerător trece prin faţa bărbatului ce molcom pronunţă fiecare cuvânt. Singur într-un oraş vreo două săptămâni, locuinţa, parcurile, cunoştinţe noi, birocraţii de la primărie, birturile, pseudo-important persons, cunoscute în restaurantele de pe Corso, gândurile mele spre Mia, atunci a trăit ea cel mai intens în mine! En fin! Hai să nu mai intru o dată nici cu gândul, darămite cu fapta, în această instituţie înregistrată şi pe numele meu la oficiul stării civile. Vorbind, Mihai a înconjurat masa din salon de două ori. Apoi a intrat în dormitor unde s-a pierdut între uşile larg deschise ale dulapului. Şi de acolo ne-au venit cuvintele lui; aceeaşi voce din off. Salonul e gol. Câteva ziare desfăcute, sunt pe masă.

Cu graţie se ridică peste peretele căzii de baie piciorul drept al femeii. Îl urmează cel stâng. Acum Mia e în afară cu picioarele goale pe grătarul de lemn.
Mihai apare de după uşă în lenjerie albă ce se mulează pe corp.
Mia, cu câteva gesturi scurte şi bruşte, îşi scutură părul de apă.
Mihai îşi încheie cămaşa în faţa oglinzii de pe partea interioară a uşii dulapului.
Degetele cu unghii lungi ale femeii se afundă în părul lung şi învolburat. Îl strânge în câteva mişcări. Coada o înfăşoară pe creştetul capului. O privire în oglindă. Un zâmbet. O ocheadă. Un ţuguiat de buze. Un sărut trimis feşei de dincolo de pelicula de argint. Mâna dă drumul părului adunat într-un coc mic. Părul se desface şi ca un şarpe cade pe ceafă şi spate.
Cu privirea aţintită spre oglindă, Mihai îşi încheie cureaua la pantaloni. Îşi bagă mâinile în buzunare. Uite! Le-a scos. Ceva mărunţiş în palma dreaptă, un breloc cu chei în stânga. Ceştile de cafea sunt pe tava de pe plapuma patului. Gol e salonul. Vocea lui se porneşte iar; cu aceeaşi căldură dar negăsindu-şi parcă la început cuvintele.
- Bani. Bani!...18 ani când, a doua zi după aniversarea,..., nici nu ştiu cum m-am hotărât să deschid librăria...
Salonul e gol.
În baie, Mia se înfăşoară într-un prosop închis. Se şterge.
Îşi desfundă urechile. Ia un prosop mai mic cu care-şi face turban. Cuvintele de dincolo ale bărbatului vin, in timp ce cu meticulozitate-şi şterge trupul ce zvâcneşte trădând pulsaţia.
- Închiriasem în centru o dugheană în spatele teatrului. Câteva zile de miros de petrosin şi var; scânduri (peste imaginile femeii, împreună cu cuvintele bărbatului, se intercalează o mână ce cu bidineaua vopseşte; acum vopseaua de pe scândură e albă, iar apoi vopseaua e albastru – marin şi zgomotul unui val ce se sparge se tot repetă), geluite, o excursie, prime de afaceri, în capitală sub semnul : înţelegere pentru un debutant. Mihai e în faţa oglinzii unde cu un zâmbet schiţat uşor şi de înţelegere pentru un debutant. Mihai e în faţa oglinzii unde cu un zâmbet schiţat uşor şi de înţelegere îşi arunca sieşi priviri. Ochii şi monezile din palmă, dar toate de dincolo de oglindă, îi magnetizează privirile. Vocea lui parcă vine nu atât din el cât din spaţiul în care se află.

- Am primit câteva loturi de cărţi …şi am deschis...Fiecare carte vândută a avut regia ei...relaţiile ei cu publicul. Prietenele şi prietenii mei au devenit nişte interpreţi în această mică ...(mâna lui joacă cu mărunţişul din palmă care zornăie întotdeauna)...cum să-i spun...hm! (După interjecţie se va auzi un gong bătut de trei ori: apoi o pauză lungă. Linişte. Fiecare personaj sau situaţie prezentată de el va fi precedat de acelaşi gong. Rar de tot se vor auzi cuvintele bărbatului din faţa oglinzii şi printre pauzele lungi şi dese vom putea privi minuţios pe acei tineri, bătrâni, puşti, bărbaţi şi femei trecuţi de prima vârstă, adolescente şi bunici, fără a ne scăpa vreun amănunt al înfăţişării şi înveşmântării lor ). La primul policier lansat, prieteni de-ai mei cu pălării largi, cu borurile mari trase peste faţă, îmbrăcaţi în baloane cu buzunare largi în care îşi afundau deloc discret mâinile, astfel încât şi o babă sesiza prezenţa unui pistol. În prăvălie, schimbări de priviri lungi şi misterioase. Cărţile science-fiction au fost lansate practic de câţiva puşti cu ochi mari şi negri, care nu ştiau decât să privească în tavan şi să umble pe vârfuri. Am lansat şi poezie, dar atunci nu uitam să-mi pun fracul şi să servesc cafea cu puţin coniac in ceaşcă unor venerabili critici locali cu care promedam pe liricele cărări ale spiritului uman. Tulburătoarele apariţii feminine intrau în prăvălia mea atunci când au început să apară câteva romane de dragoste. Nu am uitat de fetiţele din clasele mici de liceu care, cu feciorelnice priviri, frunzăreau cărţile.
În baie, Mia în faţa oglinzii îşi masează pomeţii, obrajii, bărbia cu cremă. Tot în faţa oglinzii, cu mâinile băgate adânc în buzunare, el concluzionează:
- Şi astfel s-a ajuns ca volumele poliţiste să fie cumpărate de femei de vârstă medie, iar volumele de poezii de bunicii ce-şi făceau plimbarea de dimineaţă fără nepoţi.
Cu o privire de veveriţă, degetul arătător cântă la un pian ale cărui clape sunt multele sprayuri de pe etajera din faţa oglinzii, aplecată în faţă, oh ce popo’ – ar exclama golanii. Ah! Da! Ne-am decis. Acesta!… O mişcare simplă şi o parte din conţinutul tubului este depus sub braţul stâng. Im!? Da! E plăcut mirosul şi pe o mică sinusoidă balansează nasul cârn al Miei. Da! Şi braţul drept.
Tot în cameră, în faţa oglinzii, Mihai îşi leagă cravata cu un nod mic: muşcă. Zâmbeşte. O contracţie a gâtului continuată de un rictus al buzelor. Părul aruncat pe spate. Eleganţi sunt butonii de la cămaşă. Monologhează; vocea sa clară se aude în încăpere, salon şi baie, unde imperturbabilă, Mia lasă o picătură de parfum din sticla aceea fusiformă, pe gât. Piciorul ei drept se arcuieşte pe cat e de lung. Fără nici un efort se apleacă şi o altă picătură umezeşte pielea piciorului în scobitura distanţei dintre fluier şi călcâi.
Acestea sunt cuvintele lui:
- Ca un tânăr furios ce iubeşte bătrânul continent, am botezat locul ,,Ferenheit 451’’, după filmul lui Francois Truffaut. Un titlu dubios şi belicos, i-a comunicat comandantul pompierilor locali primarului oraşului care a decis ridicarea autorizaţiei pentru, n-o să uit niciodată verdictul acela: ,,dezamorsarea şi întreţinerea latentelor instincte piromanice în rândul populaţiei în formare a urbei’’.
Peştii înoată în apa acvariului. Ceştile sunt tot răsturnate pe tava înfundată în plapumă. Nu e nimeni în salon. Linişte...ceasul care merge. Ziarele de pe masă. Urmele de ruj de pe uşa băii. Salonul! Cărţile care , asemenea iederei ce urcă pe peretele unei case, înconjoară camera. Patul-plapumă. Peştii care înoată în acvariu. Peşti. Peşti. Alţi peşti! Ridică cupa de şampanie în tapiţeria ce reproduce un tablou de Chaghall.

- Ei! En fin! Ei! Ei! Ei! – exclamă cântat Mihai, îmbrăcând sacoul.
Şerpuind, face câţiva câţiva paşi prin cameră. Dă să iasă din dormitor. Se întoarce. O privire aruncată tăvii de pe pat. O aplecare din spate, o ridicare a antebraţelor spre a o lua şi o purta, o tavă deloc imaginară. O mişcare aproape profesională a mâinii. Stop! O secundă, două. Se răzgândeşte. O altă mişcare scurtă a palmei, care respinge gestul premeditat. O pivotare de 180 grade sub tocul uşii şi intră în salon. În baie Mia îşi piaptănă părul. Gesturile ei sunt largi şi voluptoase. Buf! Uşa s-a deschis şi din ea îi vorbeşte Mihai:
- Plec în oraş. Antoniu m-a provocat la o partidă de şah. L-am cam bătut în ultima vreme; explicabil, căci joc cu un calm olimpic care, e adevărat, mă miră şi pe mine. În mod sigur vom face şi o analiză a partidei la un coniac! Natural că o să conversăm de toate, cum ne ştii şi politică…şi femei…dar fără fotbal! Nu te strâmba! Ei!…N-o să întârzii. N-am uitat de şampanie! Tu ai putea să pregăteşti o porţie de ciocolată…Te pup!
Gesturile femeii din faţa oglinzii sunt aceleaşi, calme, pline de lentoare. Mia foloseşte peria de păr cu vădită plăcere. La câţiva metri de ea, un bărbat i-a vorbit şi-i vorbeşte, dar atenţia ei se îndreaptă spre faţa atât de cunoscută de dincolo de oglindă. Nu-i răspunde la salut. Uşa este închisă de bărbatul a cărui paşi se aud. Mia se piaptănă.

Se piaptănă Mia. Ţrr! Ţrr! Ţrr! Pauză. Ţrr! Ţrr! Ţrr! Se aude sunetul telefonului. Un zgomot uşor, parcă de numai câţiva paşi. Mia îşi piaptănă părul cu aceleaşi mişcări în faţa oglinzii. Mihai a încremenit în hol. Telefonul sună. Sună. Mia lasă încet, încet, încet de tot peria pe etajeră. Mihai întoarce capul spre zona băii; sprâncenele îi tresar dezordonat. Mia se apropie pe vârfuri de uşă. Mihai schiţează un pas. Încremeneşte. Mia s-a oprit. Îşi lipeşte urechea şi palmele de uşa băii. Mihai nu a făcut un pas. Degetele de la mâna dreaptă îi trădează nervozitatea. Telefonul sună în salonul gol. Peştii înoată în acvariu. Telefonul sună. Înoată peştii în acvariu. Sună telefonul. Stană de piatră, o femeie lipită de uşă şi bărbatul încremenit în hol. Telefonul sună. S-a oprit. Peştii înoată şi iar înoată în acvariu. Mia face câţiva paşi prin baie. Se lasă, cu faţa spre uşă, pe marginea vanei. Alunecă lent prosopul, ce o înfăşoară, în cada de baie. Linişte. Multe clipe rămâne aşa Mihai. Puţin încovoiat e frumosul ei trup. Linişte. Se ridică. Păşeşte spre uşa băii. Îmbracă halatul. Rămâne sprijinită de uşa albă şi cu privirea aţintită spre mica fereastră a încăperii.

Mihai a ieşit din apartament. O privire asupra oamenilor din pasaj. De sus, oamenii ce se mişcă, jos sunt tot oamenii, poate puţin mai mici. Coboară scările Mihai. Aruncă o privire şi chiar întoarce capul spre afişele – printre ele un graphic-poster al filmului lui Truffaut: ,,Farenheit 451’’ de pe uşa cinematografului. Mihai trece prin pasaj. Trece Mihai prin pasaj, refăcând drumul străbătut de Mia la venirea ei. Trece…fără o privire la cei din jur…
- Ce lumină!- vocea lui din ,,off’’ îl însoţeşte. Ce lumină…
Într-adevăr intrarea pasajului pare inundată de soare.
Trece Mihai printre oameni. Trece. Un pas, doi.
- Hm! Hm! Hm! (aceeaşi voce din ,,off’’). Nu puteam să-i povestesc… aş fi supărat-o… şi apoi, tulburător, interesant, dar e visul meu…Îmi aparţine...aparţine
Şi uite vorbind aşa, el cu el, se apropie de ieşirea din Palat.
- Îmi aparţine, exclamă din nou.
Culcat pe burtă, e singur Mihai în acel pat – plapumă. Spatele e dezvelit complet. Mâinile îi sunt ridicate şi lăsate pe pernă. Un tremurat al pleoapelor. O zbatere ca şi a unei păsări mici. Poate a unei vrăbii. O altă zbatere… Câteva trepte străbătute rapid de Mihai, îmbrăcat în costum şi pardesiu. Hainele îi sunt într-o uşoară dezordine. Pleoapele uşor lăsate.
S-a oprit Mihai – obosit, groaznic de obosit, nebărbierit, cu un trenci cam aruncat peste costumul ce în dezordine îl poartă; parcă vine de la un chef într-o dimineaţă – în faţa uşii cinematografului, pe lângă care au mai trecut şi el şi Mia. Afişele ce au fost lipite pe uşă sunt făcute ghemotoc şi aruncate pe jos. Mihai deschide fără probleme uşa.
Pasajul e gol; nici un om. Somnambulic trece Mihai prin hol. Salonul, acelaşi ca şi în apartamentul celor doi, doar ,,cam’’ lipsit de mobilă. Îmbrăcat se aruncă Mihai în pat. Aptul e o somieră. Adoarme; instantaneu. Linişte în acest apartament. Se zbat pleoapele sale. În patul-plapumă doarme în continuare Mihai întins pe burtă. Doarme. Ce odihnită îi e faţa! Doarme. Uite! I se zbat pleoapele.
Din nou uşa apartamentului acesta ciudat, în care într-o cameră aproape goală, doarme bărbatul pe o somieră, se deschide şi înăuntru pătrunde o femeie, o mamă însoţită de fetiţa ei. Maiestuos păşeşte această femeie. Copilul rămâne în salonul gol. Ea intră în dormitor. E surprinsă. Neliniştită. Chiar stupefiată! Şi totuşi parcă hipnotizată se aşează pe marginea patului.
Un dialog, între două voci, a lui şi a ei. Un dialog, între două voci din ,,off’’. Calde sunt vocile lor:
- Cine eşti?! Ce cauţi în patul meu?!
- Hm?! Poftim?!
- Da, ce cauţi?! (o voce parcă mai înaltă şi suavă). Cine eşti?! Ce tupeu!… Doamne! Ce cauţi?!...
- Am intrat...(răspunde el cu un glas întretăiat)...şi...hm… mi-era somn, iertare (bolboroseşte Mihai strângându-i, frământându-i palma femeii)...mi-e somn, iertare (mâna bărbatului a cuprins şi poala rochiei femeii)...
Doarme Mihai, în patul-plapumă, cu spatele dezvelit, mâinile ridicate şi aşezate pe spatele pernei; e un somn adânc. O zbatere a pleoapelor. Doar o zbatere.
- Dar o întâlnire, o cunoştinţă feminină nouă e tulburătoare, chiar dacă e...
- Uşor! Uşor! Dormi! Alene! – îi şopteşte femeia cu vocea-i dulce şi mângâindu-l cu mâna rămasă liberă pe creştetul capului afundat în tapiţeria somierei.
- Uşor! Uşor! Da! – o aprobă Mihai şi palma lui coboară, lăsând în urmă mâna femeii pe care câteva clipe anterior a strâns-o, coboară deci pe gamba femeii.
Se zbat pleoapele lui Mihai când doarme dezbrăcat în patul – plapumă. E încă în lumea visului, înlănţuit de această femeie într-o inopinată întâlnire.
Încet, încet cei doi îşi comunică pulsurile lor, vocile sângelui încep să se împletească.
Se zbat pleoapele lui Mihai culcat în patul – plapumă. Se lipeşte femeia de bărbatul întins pe somieră. Mâinile fiecăruia desfac hainele celuilalt. Femeia e deasupra bărbatului. Palmele ei se afundă în părul şi aşa învolburat al lui. în hol, într-un colţ, fetiţa strânge la piept o păpuşă. Involuntar, cu degetul mic, copilul mângâie pe creştet păpuşa. Mihai o strânge pe femeia de deasupra lui. Se afundă ea în bărbatul culcat pe somieră.
Un zâmbet larg îi inundă faţa lui Mihai. Se zbat pleoapele lui Mihai întins pe burtă, cu spatele dezvelit, în patul-plapumă.
Trece printre oameni Mihai, apropiindu-se de ieşirea din pasaj. Pentru o clipă, făcând un pas, se ridică pe vârfuri şi această mişcare e preluată de braţul său stâng care se ridică. Degetele se afundă în păr, mângâindu-l înspre creştet.
-(aceeaşi voce din ,,off’’, a lui)Doar e al meu… Al meu… visul meu… doar al meu...
În faţa tarabei de ziare se opreşte Mihai. Privirea lui se plimbă pe multele titluri, până ce, odată ajunge la marginea tarabei şi atunci sare şi cade peste acelaşi cerşetor murdar şi zdrenţăros. Nici o tresărire pe faţa bărbatului. Se întoarce spre vânzătorul de ziare. Schimbă câteva cuvinte. Zâmbeşte. O altă trecere cu privirea peste multele publicaţii. O trecere cu privirea; şi atât! Pleacă mai departe.
Trece Mihai printre oameni. Calm, trece. Iese din Palatul Stern, pe aceeaşi intrare pe care a intrat Mia.



12.07.1990 Oradea