o noapte incendiara, proza scurta

1997, de MARIUS TH. BARNA


















În faţa ecranului computerului, Victor îşi aprinde o ţigară. Trage cu poftă fumul de ţigară. Cuvinte scrise, cuvinte şterse; ecranul alb din faţă îl enervează…Vârful pantofului apasă podeaua. Instantaneu, scaunul se depărtează. Privind pătratele de comandă, complet inerte faţă de el, se simte stupid şi fără putere. Se roteşte spre pozele înrămate ce-l prezintă în cele mai fericite momente ale carierei. Pentru o clipă, ca o străfulgerare, rotativa care-i aştepta articolul pentru a doua zi îi trece prin faţă, reflectând în lumina lunii, doar pentru o clipă, miile de cititori care-i aşteaptă ziarul! Feţe hămesite de ziarul său…Ecranul alb din faţa lui! Faţa lui, cu trăsături regulate trădând atât uzura cât şi oboseala, dar păstrând forţa celui mai citit editorialist, urând acest ecran faţă de care acum nu mai poate avea nici o reacţie! Ecranul alb! Declicul de securitate acoperă cadrul colorându-l într-un turcoaz străbătut de grafică orange: Totul e comun, chiar şi Dumnezeu! Beaudelaire
Mâna lui apropiind telefonul mobil de buze:
VICTOR: Am nevoie de ceva cu totul excepţional!…
Victor deschide încet ochii în timp ce în faţa biroului său, o tânără face câţiva paşi apropiindu-se de el, însoţită de bărbatul îmbrăcat în negru, piele şi metal, ce îi şopteşte la ureche:
PEŞTELE: Un exemplar unic! Atât de pur! Am pregătit-o special să debuteze în faţa dumneavoastră!
Victor aprobă, privind tânăr inocentă ce se apropie. Închide pokerul din computer. Faţa ovală şi albă, părul blond întors spre creştet pentru a dezveli fruntea înaltă, ochii albaştrii şi limpezi sunt irezistibili. Un zâmbet suav. Buzele care se desfac dezvăluie tatuajul de pe limbă! Asemenea viperei! Victor este electrizat! Mulţumit, el îl concediază pe peşte…
În biroul ultraluxos, Ioana îl împinge în scaunul mobil pe marele boss. Iată-l apropiindu-se de instantaneele de pe perete; Victor lângă rotativă, cu ziarul în mână, o caricatură a lui Victor, iată-l polemizând cu un judecător într-o sală de tribunal, Victor lovind mingea pentru începerea unui meci de fotbal, Victor dansând într-o discotecă, iată-l acum arătându-i fetei o bancnotă de 50 000 lei pe care a semnat-o EL!!!…
VICTOR: 225.000 de cititori îmi aşteaptă mâine ziarul! 2700 de concedieri vor avea loc săptămâna următoare. O liceană a fost agresată cu o violenţă extremă în clădirea propriului liceu! Un secretar de ministru a fost mituit!…Politicieni, actriţe, fotbalişti, oameni de afaceri…tuturor le este teamă! Toţi tremură de mine…Citeşti ziarele?
IOANA: Doar horoscopul…
VICTOR: Ce zodie eşti?
IOANA: Fecioară…
VICTOR: Scorpion!…Dar toţi mă iubesc!…Înţelegi? Tu ai iubit? Nu-i aşa?
IOANA: Doar o dată…
VICTOR: Mă faci să râd!…Iar acum eşti în faţa mea!… Tulburătoare…Mişcă!…Aşa! Din fese! Scoate-ţi pieptul! Ce laşi buza în jos? Nu-ţi convine?!? Hai! La trap!…
Ea-l împinge pe scaunul ultrasofisticat, împrejurul biroului de unde, dintr-un sertar, el extrage mărinimos un pachet de bancnote verzi…DOLARIII!!!
Victor îi desface lent pachetul de bani. Îl oferă ei. Ea îl acceptă. Îl priveşte drept în faţă! Un zâmbet uşor…Lasă banii în tocătorul de hârtii. Franjuri de hârtie se scurg pe podea. Victor este stupefiat.
Ea se depărtează…
Ioana se dezbracă, baletând pe muzica ce se aude dintr-o firidă. Desfăcându-şi cerceii…rulându-şi un ciorap…aruncând pe pat o eşarfă…
IOANA: Totul poate fi cumpărat?
VICTOR: Totul se plăteşte…
Ea se apropie de el. Încet. Foarte aproape…
IOANA: Ţi-a fost vreodată teamă…
VICTOR: S-ar putea să-mi fie acum…
Din acelaşi fotoliu, el îi oferă un pistol…Ea-l apucă, îndreptându-l spre el…
IOANA: Ce tensiune ai!
VICTOR: 9 cu 15!
IOANA: Cont bancar?
VICTOR: Doar în acţiunile ziarului…El râde…
IOANA: Nu râde! Cum o cheamă pe fată?
VICTOR: Clara…
IOANA: De ce nu vrei să scrii despre ea?
VICTOR:EU?
IOANA: Da! TU! Vorbeşte! …încet ea apropie pistolul de tâmpla lui. Apropiindu-se, ea îi ia mâna, cronometrându-i pulsul….Stai mai prost decât crezi…Poţi să crapi uşor!
Ea se depărtează. El o urmăreşte atât surprins cât şi cucerit de ea…
Ioana extrage din poşeta ei un tub de pastile. Il aruncă. El nu-l prinde. Îl lasă…
VICTOR: Cine te-a trimis? Spune! Acum!…
Ioana se lasă pe pat, râzând în hohote. Râsul ei umple încăperea…Victor face câţiva paşi, debusolat, prin cameră…Telefonul sună. Vocea din repondeur a lui Victor: Lăsaţi mesajul dumneavoastră… este acoperită de cea a adjunctului său.
IONESCU: Domnu’ Victor! Vă aştept articolul să-l pun în pagină!…Poliţia pregăteşte o razie pe dimineaţă la periferie… Nu ştiu pe cine să trimit… Cei din redacţie sunt cunoscuţi…
Pentru o clipă, în faţa lui Victor, rotativa se pune în mişcare şi siluetele poliţiştilor care coboară în forţă din maşină, străbat coridoarele, deschid uşile, descoperind locatarii şi cercetându-le actele, toate acestea parcă proiectate pe peretele din faţa sa…
Pentru câteva clipe, Victor tace, privindu-şi adjunctul în ecranul monitorului vorbindu-i agitat. Victor apasă pe clape. Diferite feţe de reporteri apar însoţiţi de grafica rubricii lor din ziar. Un lot de câteva chipuri tinere sunt noile achiziţii în probe.
VICTOR: Trimite pe cineva mai fraged…Să-l băgăm în pâine… Să nu-l miroasă…
IONESCU: ARTICOLUL!!! Domnu’ Victor…
Telefonul este întrerupt…
De pe pat, ea îl priveşte languros.
IOANA: Nu ţi-aş putea face vre-un rău…
VICTOR: Îţi baţi joc de mine?!?… Fiţe!?!… Crezi că de astea am nevoie EU?!?…
Victor aruncă receptorul care i-a rămas în mână. Îl calcă literalmente în picioare. Irupe.
VICTOR: TREBUIE să scriu! Sute de mii de nenorociţi îmi aşteaptă ziarul! În capul meu se lovesc miniştri, bani, afaceri, violuri, mituiri…bani graşi şi mulţi…şi nu pot să încep. Nu mă pot decide. Înţelegi? E înfiorător… Nu e de glumit…
IOANA: Ziceai că scrii uşor…
Sare la e a să o sugrume…
VICTOR: Nu mă mai f…! SEX! Vreau amor! Să uit pentru o clipă de toate! Să mă golesc de toată această viermuială! Colcăie! Înţelegi?…
IOANA: ADEVĂRUL…
VICTOR: Să nu spui cuvântul ăsta că înnebunesc!…
I-a cârpit două palme. În culmea furiei, el apucă acvariul cu peşti, vrând parcă să-l spargă. Înţepeneşte cu palmele lipite de sticlă şi ochii în jos la peştii ce înoată…
VICTOR: Dezbracă-te! Imediat!
În spatele lui, Ioana se dezbracă privindu-l fix. El nu se întoarce. Imobilă pe canapea, ea trage pe furiş o pătură. Se înfăşoară în ea. Doar acum el se întoarce… Îngenunchează în faţa ei.
VICTOR: Sunt un ticălos…Mi-e greaţă de mine…Mă joc cu oamenii şi cuvintele ca şi cu plastilina…Nu am nimic sfânt…Mi-e teamă. De multe ori…de aceea am grijă de bani. O să-ţi dau şi ţie…Nu trebuie să-i refuzi…Eu îi dispreţuiam când eram tânăr…Acum?… Ştii câţi umblă după banii mei?…Ce valoare are hoţia? Minciuna? Crima?… Ce e mai important? Violul unei adolescente în toaleta liceului? Mituirea unor miniştrii? Concedierea a mii de persoane? Falimentarea unor bănci? …
Vorbindu-i, el se întoarce spre acvariul cu peşti. Peştii care înoată. Privirea lui care nu se poate dezlipi de apa verde, unde rotativa, care s-a pus în mişcare, îi reflectă viermuiala cu demonstranţii, corpul inert al unei fete, maşini, bani…Obosit, el se întinde pe podea…
VICTOR: Nu mai sunt tânăr. Am îmbătrânit. Îngrozitor…
Ioana îl masează pe spate, privindu-l cu milă.
IOANA: Sunt atât de mulţi oameni care te respectă…Atâtea femei care ar fi fericite să fie lângă tine…Tineri care te divinizează…
Ea l-a aşezat pe pat. Îl dezbracă alene. Şoptindu-i toate acestea la ureche, în timp ce el abia mai murmura…
VICTOR: Nu trebuie să crezi în nemernici…În bărbaţi care-şi comandă femei…În oameni care mănâncă carne vinerea…În cei care aruncă cu banii…Se îmbracă deşuchiat…Fereşte-te de cei cărora le miros picioarele…
El a rămas nud în faţa ei. Ea îi aprinde o ţigară. El se acoperă la mijloc cu cravata bleu cu dunguliţe orange.
IOANA: Spune-mi ceva frumos…
VICTOR: Nu pleca. Te rog. Ţine-mă de mână câteva clipe…
Pentru câteva clipe, mâna lui îi strânge ca-ntr-o menghină degetele. Ea simte că această mână o înţepeneşte de pat. Nu poate să-i spună nimic acestui corp greu care a abandonat-o…În cealaltă mână, ţigara arde în continuare. Jarul se apropie de pielea galbenă.
Într-un târziu, Ioana se desprinde. Îi ia ţigara pe care o duce cu poftă la buze. Se îmbracă alene. Ioana îi şterge labele goale cu şervete parfumate.
Dimineaţa. Razele soarelui îl încălzesc pe Victor întins pe pat. Se trezeşte. Se descoperă învelit într-un cerceaf. Surprins, îşi descoperă labele picioarelor înfăşurate în şervete. Le aruncă scârbit alături, unde sunt altele murdare. Telefonul sună într-una. Receptorul mobil este sfărâmat pe podea. Sfârşit, se aşează pe scaunul din faţa computerului. Butonează fredonând. Îl descoperă pe Ionescu vorbindu-i agitat…
IONESCU: Domnu’ Victor! Sunteţi genial! Am dublat ediţia de dimineaţă. Sună telefoanele. Toţi vor să vorbească cu dumneavoastră. Ce autoportret! Ce titlu inofensiv? DE CE PORT SEARA CRAVATA BLEU?… Aţi fost fantastic. Toată redacţia este entuziasmată! Vă aşteptăm…
Butonând computerul, Victor afişează o imagine neutră de sus a redacţiei care, entuziasmată, îl salută…ECHIPA SA! În colţul drept al ecranului sofisticat meniul afişează crainica de la buletinul de ştiri al unui post de televiziune care îl are pe Victor în centrul atenţiei: ediţia de azi a ziarului cu editorialul său. Figura sa radioasă care-l determină, instinctiv, să-şi aranjeze un ciuf… Printre ziariştii care se agită prin redacţie descoperă pe cineva care-i stârneşte curiozitatea. Doi ochi albaştri pe care-i cunoaşte de undeva. Victor, fără reacţie, în faţa computerului! declicul de siguranţă aş computerului! Totul e comun, chiar şi Dumnezeu! Beau…